Si Opozitia e la discretia Puterii?

Ne-am obisnuit cu observatia ca Opozitia e firava, debila si neputincioasa. Dar, in aceste conditii, ce inteles mai are la noi mult invocata „democratie“? Intr-o democratie, ideea alternantei la putere e esentiala. Fara ea, democratia ramane o „forma fara fond“. Or, despre ce alternanta posibila, in baza sondajelor actuale, s-ar putea vorbi azi? Democratia romaneasca seamana mai departe cu o caruta care are o singura roata, cea stanga, masiva, butucanoasa, cam grosolana, greoaie, dar deprinsa cu hartoapele tranzitiei. Roata dreapta e una de trotineta. Si subreda, pe deasupra, crapata in mai multe locuri.

Am mai fost in situatia aceasta, se va zice, prin anii ’90-’91. E adevarat, numai ca atunci opozitia reala, de care Puterea se temea, si care o impiedica sa devina aroganta, prea sigura pe sine, se gasea nu in parlament, ci in strada. In plus, orizontul de asteptare nu era gol. Plutea in aer presentimentul unei sperante, unei schimbari. Acum, strada e muta, amutita de lehamite. Romanii nu mai ies in strada, sunt absorbiti de grijile supravietuirii. Si, dupa experienta guvernarilor dintre ’96 si 2000, penibila si antipatica, orizontul de asteptare nu prea mai are puncte de sprijin interne. Romanii isi leaga sperantele mai ales de realitati externe: NATO si Uniunea Europeana.

Concluzia onesta care s-ar impune e ca, din pacate, la noi, democratia a involuat in ultimii ani. Si nici nu are cum sa intre intr-o stare de cvasinormalitate cata vreme nu se va produce un reviriment in Opozitie, care sa creeze un „teren ferm“ pe nisipurile miscatoare din dreapta scenei politice.

Nu ma consider un „om de dreapta“, desi nu pot privi cu simpatie spre actuala „stanga“ de la noi. De altfel, fara a lua in serios ironia lui Ortega y Gasset (a fi de dreapta sau de stanga, zicea el, sunt doua forme de a fi imbecil), presupun ca multi intelectuali sunt in situatia mea, de nealiniere doctrinara, dintr-un motiv foarte simplu: la noi, nu doctrinele determina azi politica. Totusi, m-a impresionat neplacut declaratia recenta a presedintelui liberalilor, Theodor Stolojan, ca PNL nu exclude o alianta postelectorala cu PSD. Ce-i drept, Stolojan a revenit asupra acestei declaratii (presupun ca a fost sfatuit, poate, chiar, presat sa revina), precizand ca a avut in vedere doar o eventuala situatie de criza, care ar putea impune, in numele interesului national, o asemenea solutie. Cum cred, insa, ca prima oara a fost sincer, am ramas la prima impresie: ca, singur, caracterul nu asigura valoarea unui politician. Stolojan e unul din putinele caractere in imbulzeala politica actuala, dar asta nu face, neaparat, din el un liberal autentic. Sau, poate, nu dispune de suficienta intuitie politica! Nu mi se pare prea greu de inteles ca o surpare a „dreptei“ spre „stinga“, indiferent din ce motive s-ar produce, ar fi de doua ori catastrofala pentru democratia romaneasca. Intai, fiindca ar torpila sansa unei reale coagulari a „dreptei“, singura in masura sa permita functionarea principiului alternantei la putere. Apoi, fiindca terenul parasit sau lasat in paragina de fortele de dreapta ar face din PRM unica alternativa la PSD.

Mai ales ca situatia taranistilor continua sa ramana tulbure. Nici nu s-au limpezit bine apele dupa balciurile care au impartit PNTCD in grupari rivale, ca ele au fost tulburate din nou de „Actiunea populara“, nascuta din ambitia unui politician expirat, fostul presedinte Constantinescu, de a reveni pe scena politica. In ce-l priveste pe Constantinescu, n-as avea prea multe de spus. E de ajuns sa reamintesc declaratia cu care a plecat de la Cotroceni, ca va sta departe de politica. Personajul nu intelege, se pare, nici azi ca in ’96 el a fost doar pseudonimul unei asteptari, beneficiarul unui vot negativ, nimic altceva. Dar incercarea sa si a unui grup de fideli de a fagocita PNTCD, cu ajutorul altui politician controversat, Muresan, acuzat si de coruptie, poate da taranistilor ultima lovitura, care i-ar azvarli si in afara istoriei, dupa ce s-au trezit in afara parlamentului.