La sfârşitul secolului XIX, oricine încerca să îşi îndrepte telescopul spre cer putea avea parte de surprize incredibile, relatează Wired.it. De altfel, şi italianul Giovanni Virginio Schiaparelli îşi datorează o parte din celebritatea sa ca astronom tot unei nopţi de insomnie, petrecute scrutând profunzimile galactice. Într-una dintre nopţile sale de observaţii, cercetătorul a descoperit prezenţa mai multor canale pe suprafaţa planetei Marte. Canalele de pe Marte sunt un sistem de marcaje dispuse în linie dreaptă de pe suprafaţa planetei Marte, în prezent cunoscute ca fiind o iluzie creată de aliniamentul unor cratere mari şi a altor componente ale scoarţei. Schiaparelli a observat nu numai acumularea şi topirea ulterioară a calotelor polare. El a văzut dovada circulaţiei apei pe suprafaţa planetei. El a observat în jurul calotelor de gheaţă topită o zonă întunecată, pe care a luat-o ca fiind o „mar“. Nu mult timp după aceea, el a observat linii întunecate extinzându-se de la această „mare“, coborând către continentele de pe Marte. El a numit aceste linii cannali, termenul italian pentru canalele de pe Pământ. Acestea au fost, a presupus el, sistemul de irigare natural al planetei care a promovat răspândirea apei în stare lichidă în jurul planetei, sprijinind viaţa planetei pe întreaga suprafaţă.
Fantezie şi realitate
Această descoperire senzaţională a dat apă la moară fanteziştilor din întreaga Europă. Astronomul Percival Lowell a susţinut că ele sunt dovada existenţei vieţii inteligente extraterestre. Majoritatea astronomilor nu le-au putut detecta, iar mulţi au pus la îndoială existenţa lor. Imediat au apărut dezbateri cu privire la vestigiile lăsate în urmă de dispăruta civilizaţie marţiană. Dincolo de toate acestea însă, ideea canalelor marţiene a captivat imaginaţia publicului. Scriitori precum H.G. Wells (1866-1946) au preluat ideea şi în scurt timp au apărut mituri despre marţieni care au construit canalele. Până pe la mijlocul secolului al XX-lea, chiar în comunitatea ştiinţifică au existat mulţi care considerau că teza lui Schiaparelli are o doză de adevăr. Chiar dacă nu acceptau existenţa canalelor, numeroşi astronomi credeau că pe Marte trebuie să existe o formă de viaţă. Ipotezele privind apeductele de pe Planeta Roşie au continuat până în 1909, când astronomul grec E.M. Antoniadi s-a uitat la Marte pe când aceasta se afla în opoziţie cu Terra, momentul cel mai prielnic de a studia planeta. El a concluzionat că faimoasele canale nu erau decât rezultatul unei iluzii optice, spulberând astfel mitul oraşelor marţiene. În plus, la începutul anilor 1960, când SUA şi Uniunea Sovietică au pătruns în spaţiul cosmic, informaţiile despre planeta noastră vecină au început să fie mai numeroase. Primele sonde trimise pe Marte au adus informaţii surprinzătoare. Contrar aşteptării multora, nu exista nici un semn de viaţă. Suprafaţa planetei s-a dovedit un deşert pustiu, de un roşu aprins, din care se ridică munţi înalţi de până la 27 km. Sondele au indicat lipsa apei. Temperaturile de la suprafaţă, care variază între -125 şi 0 grade Celsius, în funcţie de anotimp, sunt ostile vieţii, iar atmosfera planetei, compusă aproape exclusiv din dioxid de carbon, este irespirabilă.
