Sentimentul unui sfârşit
de Julian Barnes, Editura Nemira
„Sentimentul unui sfârşit“, romanul lui Julian Barnes (a primit în 2011 prestigiosul „Man Booker Prize“ ), este povestea unei neînţelegeri şi a unor prejudecăţi, aşa cum este viaţa umană derulată de la tinereţe la maturitate. Ajuns la senectute, Tony Webster rememorează relaţia sa de prietenie din timpul colegiului cu trei adolescenţi cu care împarte experienţe şi ironii specifice vârstei. Energicul şi ironic-subtilul grup din care fac parte cei patru este dominat de departe de misteriosul Adrian Finn, instruit în filozofie existenţialistă şi cititor pătimaş al lui Albert Camus şi al lui Nietzsche. De la Camus va prelua ideea sinuciderii ca singura problemă reală a filozofiei, dar şi ca act voluntar, conştient, care deosebeşte individul pregnant de cei ce se lasă târâţi în şuvoiul vieţii. Un astfel de tip pare, până la un punct, şi Tony Webster, adept al lui Orwel şi Huxley, numai că personajul narator al romanului se detaşează oarecum de masa amorfă prin tipul de introspecţie şi observaţie placate pe realitatea înconjurătoare. Barnes are farmec şi fluiditate, date de tipul analitic de romancier pe care îl întruchipează, în a relata fastidioasele discuţii purtate de cei patru adolescenţi, care nu ocolesc filozofia sau un anume sentiment al perisabilităţii individului ancorat în istorie. Atunci când cei patru poartă discuţii cu profesorul lor de istorie, fiecare are o definiţie pe care o prezintă drept summa experienţei lor. Cel care se detaşează este tot Adrian Finn, atunci când, ce-i drept, citează că istoria este „acea certitudine apărută în momentul în care imperfecţiunile memoriei se întâlnesc cu
inadecvările documentării“. Însă, Webster se va convinge de faptul că imperfecţiunile memoriei pot acuza neajunsuri atunci când judeci oamenii, fie şi retrospectiv, pe baza amintirilor şi deducţiilor personale, în loc să cunoşti nemijlocit faptele. După ce se desparte de Veronica, o fată care pare a-l simpatiza, deşi se poartă cu el ironic şi distant, el află că aceasta a devenit prietena lui Adrian. Încă o dată se simte inferior fostului coleg, deşi el este cel ce renunţase la relaţia cu Veronica. Lezat, îi va trimite o scrisoare jignitoare lui Adrian, în care le urează ca relaţia lor să aibă sfârşitul cuvenit, plus alte câteva imprecaţii. Anii trec, iar grupul se disipează, până în momentul în care vestea sinuciderii lui Adrian cade ca un trăsnet. Tony Webster se decide să afle cauzele sinuciderii fostului prieten, în ciuda faptului că îi ştia apetenţele teoretice în domeniu. După un timp, e informat că mama Veronicăi i-a lăsat prin testament un jurnal al sinucigaşului, în care Webster speră să descopere detalii clarificatoare. O caută pe fosta sa prietenă şi încearcă să scoată jurnalul de la ea, însă fără succes. Webster află, după investigaţii detectivistice, fapte necunoscute şi stranii ce-i vor schimba radical părerea mai veche despre istorie ca rezultantă a „minciunilor învingătorilor“. Deduce, siderat, că Veronica a avut un copil cu Adrian, iar după moartea acestuia copilul s-a născut traumatizat. El a fost dat în îngrijire specială şi Webster are prilejul să îl vadă, izbitor de asemănător cu tatăl său, doar că facultăţile sale mintale sunt acelea ale unui retardat. Înţelege (sau crede că înțelege) drama neştiută a unui cuplu pe care l-a sfidat şi pe care a crezut că-l cunoaşte bine, povestea unei vieţi aşa cum a fost şi nu cum s-a desfăşurat în ipotezele sale manical-obsesive. Numai că şi aici ratează: află că, de fapt, copilul este al mamei Veronicăi, făcut cu Adrian în urma unei relaţii ilicite. Înţelege atunci de ce Veronica îi ascundea jurnalul şi mai primeşte o lecţie. Nu putem şti niciodată ce curs va lua istoria vieţilor noastre.
