Efect Doppler
de Horia Dulvac, Editura Scrisul Românesc, 2009
Unul dintre cei mai înzestraţi prozatori craioveni din falanga „răsărită“ după 1990 este Horia Dulvac, scriitor cu preocupări inclusiv eseistice dintre cele mai autentice şi fecunde în spaţiul gândirii contemporane. A publicat, de la debutul din 1997 cu volumul de proze „Femeia lui Ghidirmic“, două volume de eseuri, „Îngrijorări fără mandat“ şi „Revanşe ale alterităţii“, dar este prezent şi în câteva antologii şi volume colective.
Cum Craiova nu poate fi socotită pe de-a-ntregul o oază de gândire autentică, este cu atât mai notabilă apariţia sa alături de nume ca Ionel Buşe, Ion Militaru, Constantin Barbu, Marius Ghica sau Sergiu Ioanicescu.
De altfel, întreaga sa creaţie de până acum este irigată subiacent de o melancolie a interiorităţii care face din Horia Dulvac un creator original şi, în consecinţă, marginalizat de oficinele culturale de la noi, cu câteva excepţii notabile. Nefiind zgomotos, nu-l putem premia…
Nu întâmplător, însă, un critic de direcţie cum este Ion Bogdan Lefter a notat „Efect Doppler“ printre apariţiile remarcabile ale anului trecut într-un top propus de revista Cultura.
Elevii conştiincioşi, dar şi practicienii câtorva specializări tainice ştiu, desigur, ce înseamnă „efectul Doppler“. Reluăm aici pentru un cititor amuzat să înveţe elemente de fizică dintr-o cronică de carte. În sumă, ar fi variaţia frecvenţei unei unde emise de o sursă de oscilaţii, dacă aceasta se află în mişcare faţă de receptor. Lumina şi sunetul fac subiectul unei atari observaţii. Evident, aici intră şi observatorul,
dintr-un motiv simplu: lumina nu se poate observa singură, sunetul nici atât.
Dar ce „efect“ poate avea o teorie a fizicii într-o carte de proză cum este cea scrisă de Horia Dulvac? Relevanţa, vor clama unii? Or, tocmai acest aparent pozitivism al ştiinţelor naturale este haloul în care se mişcă gândurile şi personajele unui prozator care foloseşte tehnica naraţiunii la persoana întâi, într-un caleidoscop de stări şi senzaţii pe care le ordonează o minte poliedrică şi savantă.
O comoţie a stărilor eva-
nescente, o anamneză reiterat-obsesivă în care trecutul invadează viu şi constant prezentul, aşa cum numai poezia poate s-o facă fără efort aparent – iată ce face atmosfera perfect respirabilă a „respirărilor“ lui Horia Dulvac, un prozator-poet pentru care notaţia seacă este un diapazon-emiţător al unor sunete-sentimente ce reprezintă tot atâtea unde ale sufletului aflat în necontenită mişcare. Efectul Doppler al fiinţei în raport cu propriul ei centru dezmărginit, nu-i aşa?
Ceea ce face savoarea paginilor scrise de autor este o blândeţe imersă din conştiinţa unui observator pentru care lumea şi personajele care o compun sunt irigate de o fină ironie. Un exemplu de „stampă“ anistorică, această privelişte suprarealistă a filosofilor din vechime care „stăteau pe nişte veceuri turceşti, un soi de cabine cu uşile deschise pe un deal. Parcă ochii lor încercau să spună ceva neputincios… Nici urmă de celebra lor elocvenţă“.
Însă, figurile accentuate ale prozelor sale sunt oameni cu care autorul şi-a intersectat destinul: Tatăl, plecat prea devreme pentru a fi cunoscut cum se cuvine, mama, o apariţie protectoare şi calină, soţia, pupele de albină
dintr-o maternitate incontrolabilă care-i smulge tatălui severe accente critice malthusiene sau blânda şi enigmatica domnişoară Topuzu dintr-o Craiovă parcă visată de autor – căci atât de intens trăită. Vă invit să visaţi în acest topos unde cuantele de lumină asistă la naşterea continuă a unui univers enigmatic, care ne conţine cu asupra de măsură. Atent, cineva veghează asupra-ne, cu ochii larg deschişi. Este Autorul.
