Principalele curente ale marxismului
de Leszek Kolakowski, Vol. Al II-lea. Vârsta de aur
Am scris în Gazeta de Sud, anul trecut, despre apariţia în premieră, în România, a unei cărţi care a făcut ea însăşi istorie de la editarea ei, în 1976, şi până în prezent: „Principalele curente ale marxismului“. Autorul, filosoful şi istoricul Leszek Kolakowski, el însuşi comunist convins până prin anii ’70 ai secolului trecut, era, până la apariţia acestei cărţi, cunoscut în România doar printr-o culegere de eseuri, „Modernitatea printr-un neobosit colimator“, apărută tot la Editura „Curtea Veche“, într-o colecţie iniţiată şi îngrijită de Vladimir Tismăneanu.
De altfel, Vladimir Tismăneanu, căruia îi revine meritul de a susţine până la capăt traducerea şi editarea acestei formidabile cărţi, este şi cel care scrie o lămuritoare prefaţă a celui de-al doilea volum proaspăt apărut (va mai urma un volum dedicat marxismului instituţionalizat, revizionismului poststalinist şi proiectului eşuat al umanizării comunismului). După cum indică subtitlul cărţii, Kolakowski tratează epoca înfloririi şi măririi Internaţionalei a II-a (bătrânii cominternişti, dacă mai există, vor ciuli imediat urechile!), adică perioada cuprinsă între 1889 şi 1914, dată la care izbucneşte (oare întâmplător?) primul Război Mondial. Lumea se schimbă brusc şi urmările acestei schimbări le resimţim până astăzi.
Kolakowski numeşte această perioadă „vârsta de aur a marxismului“. Pe ce se bazează, vorba personajului predist? Pe toleranţa şi libertatea de gândire care ghidau liderii marxişti spre aplicarea unei doctrine încă genuine, fără complicaţiile doctrinare ulterioare survenite ca umare a imixtiunii ideologiei partidelor socialiste care vor adera la Internaţională. Suntem încă în „Eden“, încă sub „privirea“ atentă a lui Marx, zeul fondator al unei „religii“ care-şi va pierde rapid inocenţa şi va deveni, aşa cum afirmă Tismăneanu, „Biserică universală“, pretinsă aducătoare de mântuire şi pace nesfârşită.
Noul „pontif“ al acestei biericii universale, bazată pe ideologie, utopie, mit, gnoză şi teroare, cu pretenţii de a reforma umanitatea printr-o, la nevoie, revoluţie mondială sângeroasă va fi un anume Vladimir Ilici Lenin (pe numele lui adevărat Vladimir Ilici Ulianov). Lenin, iar nu Stalin sau Hitler, este omul secolului XX, figura arhetipală – afirmaţia îi aparţine profesorului Tismăneanu – adică omul care, în concepţia lui Ken Jowit, a creat un partid de tip nou, carismatic, pentru care oamenii trebuia, la nevoie, să-şi dea viaţa. Şi au făcut-o.
Bolşevismul, care apare ca urmare a scindării Partidului Social-Democrat al Muncitorilor, cu Martov ca lider al moderaţilor (menşevicii), şi cu Lenin în postura de lider al facţiunii radicale boleşevice este doar startul unei istorii acaparată apoi în întregime de ideile şi edictele dure ale lui Lenin, un revoluţionar mesianic adept al „democraţiei superioare“, care se poate dispensa la nevoie chiar de democraţie. Însă leninismul ca atare este, mai degrabă, o creaţie a „epigonilor“ lui Lenin (Zinoviev-Kamenev-Stalin), conştienţi că Troţki reprezintă o reală ameninţare pentru această troikă doritoare de putere şi slavă. Evreul Troţki, fondator al Armatei Roşii, aflat în graţiile lui Lenin în timpul vieţii acestuia, trebuia eliminat din cursa pentru putere. Astfel a apărut „troţkismul“, din împotrivirea celor trei care vedeau în el un pericol real pentru linia pretins leninistă de urmat. Straniu paradox, căruia îi putem ghici contururile urmărind atenţi demonstraţia elaborată a lui Kolakowski, un gânditor extraordinar care ne petrece prin istoria fiinţării şi a acţiunii revoluţionare a ortodoxiei germane (Karl Kautsky), a stângii revoluţionare (Roza Luxemburg), a marxismului ca soteriologie (Jean Jaurès), a marxismului jansenist (Georges Sorel), a marxiştilor austrieci sau a începuturilor marxismului rus, cu finalitate apoplectică în leninism, ca teorie şi ideologie a statului. Totalitar.
