Cercetătorii americani au investigat un grup de suporteri de la un meci de baschet, folosind rezonanţa magnetică. Rezultatele au fost clare: acţiunile cele mai frumoase ale meciului rămân pentru totdeauna întipărite în memorie.
Din multe puncte de vedere, suporterii sunt adevărate cazuri clinice. Primii care şi-au îndreptat atenţia spre pasionaţii de sport au fost cardiologii. Descărcări de adrenalină, accelerarea pulsului, creşterea tensiunii arteriale sunt doar câteva dintre „simptomele“ unei partide disputate. „Bolnavii de sport“ au ajuns acum şi în atenţia neurologilor. Folosindu-se de rezonanţa magnetică în cazul unui grup de suporteri de baschet, specialiştii de la Duke University au încercat să înţeleagă ce se întâmplă la nivel cerebral când echipa de suflet intră pe teren. Rezultatele studiului date publicităţii de Journal of Neuroscience au demonstrat faptul că nici un Einstein care este cufundat printre eprubete în laborator nu are creierul atât de activ ca un suporter în timpul unui meci aprig disputat, iar golurile marcate rămân mult mai bine în memorie decât cele „încasate“. Din fericire pentru mulţi campioni, o acţiune spectaculoasă va rămâne imprimată „pe retină“ pentru mult mai mult timp decât o gafă.
Emoţii intense
Însă, de ce le-a venit în minte unor profesori americani serioşi să îşi concentreze studiile pe o duzină de suporteri fanatici? Simplu.
„Nu există emoţii, dintre cele etice şi care pot fi reproduse în laborator atât de intense cum sunt cele din timpul unui meci aprig disputat“, a explicat David Rubin, profesor la Duke University şi totodată unul dintre coordonatorii studiului. Primii care şi-au dat seama de consecinţele unui meci de fotbal asupra sănătăţii au fost cercetătorii elveţieni, care în 2003 au constatat că în perioada Campionatului Mondial din 2002 din Coreea şi Japonia, numărul atacurilor de cord a crescut. S-a remarcat că, în această perioadă, numărul persoanelor sosite la urgenţă în urma unui infarct a fost cu 60% mai mare decât de obicei. O confirmare a venit şi din partea medicilor americani, care în 2008, în timpul finalei Super Bowl au înregistrat o creştere a aritmiilor, fibrilaţiilor şi a altor probleme cardiace, astfel că au creat chiar şi un mic ghid pentru suporteri în care li se recomanda să nu bea şi să renunţe la fumat, să doarmă mult în noaptea dinaintea meciului şi să încerce să nu se enerveze pe arbitri.
Pasiune în arenă
De data aceasta, specialiştii de la Duke au ales să se dedice baschetului, adunând la un loc în jur de 20 de tineri, pe care i-au supus „testului pentru suporteri“. Câştigătorii răspunseseră corect la un set de întrebări despre formaţii, clasamente, înălţimea jucătorilor, şi alte date care nu lipsesc din cultura generală a nici unui suporter împătimit. Nici măcar meciul nu a fost ales la întâmplare: o finală a campionatului universitar între echipa de baschet a Duke University şi rivalii de la North Carolina University, care s-a terminat cu scorul 90 – 86, după prelungiri. Pe scurt, meciul ideal pentru a scoate pe oricine din minţi. A doua zi după meci, a început studiul creierului. În cadrul investigaţiei cu rezonanţa magnetică, tinerilor suporteri le-a fost prezentată o acţiune de aproape 20 de secunde, care se întrerupea în momentul aruncării la coş. Respondenţii trebuia să spună dacă mingea a intrat în coş sau nu, iar amintirile cele mai clare erau cele legate de momentele în care echipa de suflet reuşise să marcheze.
Unica excepţie au fost cele şase fete care au depăşit testul „supersuporterului“, dar care a doua zi nu îşi mai aminteau nimic sau aproape nimic în legătură cu reuşita aruncărilor. Ceea ce i-a şocat şi mai mult pe specialişti a fost caleidoscopul de zone cerebrale activate în timpul meciului: amigdala, care guvernează emoţiile, hipocampul care este casa memorie, şi cortexul prefrontal, care declanşează empatia faţă de jucătorii aflaţi pe teren. Concluzia a fost clară. Puţine sunt activităţile umane care solicită atât de mult creierul, precum susţinerea echipei preferate.
Nu există emoţii, dintre cele etice şi care pot fi reproduse în laborator, atât de intense cum sunt cele din timpul unui meci aprig disputat“.
David Rubin, profesor la Duke University
