Cercetătorii americani sunt siguri că pot să creeze atât poţiuni care trezesc iubirea, cât şi unele care au efectul opus.
Dacă ar fi să îi dăm crezare profesorului american Larry Young, secole de poezii vor ajunge pe apa sâmbetei şi decenii de telenovele au mari şanse să fie distruse. Însă, mai întâi de toate, se va alege praful de milenii de iluzii. Şi asta pentru că Young, profesor la Emory University din Atlanta, Georgia, a redus metafizica iubirii la un simplu cocteil chimic.
Young este convins de faptul că nu e departe ziua când poţiunile de amor şi antidoturile, la fel ca în poveştile cu cavaleri medievali, neînfricaţi în lupta cu balaurii şi pierduţi în faţa frumuseţilor cu ochi albaştri, vor deveni realitate. Medicina va putea produce afrodiziacul perfect, capabil să reuşească să o determine şi pe cea mai frumoasă dintre femei să se îndrăgostească de un bărbat normal, fără abdomen sculptat şi portofel plin de bani. În acelaşi timp însă, va exista şi antiafrodiziacul, care „desface“ pentru totdeauna relaţii dezastruoase şi, în plus, ar putea transforma în obligaţie socială aşa-numitul „love test“, prin care se verifică dacă două persoane sunt compatibile şi predispuse la o viaţă de cuplu cât de cât acceptabilă.
Teoria iubirii
În timp ce fizicienii se află în căutarea teoriei unificate, care să adune la un loc relativitatea şi mecanica cuantică, un profesor american pare să fi găsit teoria unificată a iubirii, aşa cum comentează cu ironie jurnaliştii de la New York Times. „Emoţiile au evoluat din comportamente care aparţin regnului animal“, susţine Young, care a găsit soluţia în creierul exemplarelor din specia prairie voles, rozătoare care, la fel ca şi fiinţele umane, au tendinţa să fie monogame. În urma analizării acestora în laboratoarele Yerkes National Primate Research Center, profesorul american a constatat că ataşamentul unei femele faţă de partenerul său depinde de oxitocină. Cu cât nivelul acestui hormon este mai ridicat, cu atât povestea de dragoste este mai pasională. În cazul masculilor, hormonul care declanşează dorinţa unei relaţii în doi este vasopresina. Şoriceii a căror doză de hormon este redusă sau cei care, din motive genetice, nu au o cantitate suficientă, se demonstrează a fi mai puţin romantici şi întâmpină mai multe dificultăţi în încercarea de a-şi întemeia o familie. Având în vedere că şi neuronii noştri funcţionează la fel, specialistul american a ajuns la concluzia că ştim să iubim doar pentru că suntem „împinşi de un lanţ de evenimente neurochimice din zone cerebrale specifice“.
Vaccinuri pentru cupluri în criză
Pentru Young, originea mecanismului este de tip evolutiv. El a apărut în mintea strămoşilor noştri când natura a fost constrânsă să inventeze o legătură prin care să cimenteze legătura dintre mame şi nou-născuţi. Aceasta a fost oxitocina, un hormon produs de hipotalamus şi secretat de neurohipofiză, care acţionează la maximum în timpul travaliului, al naşterii şi al alăptării. „O parte din sexualitatea noastră a luat formă pentru a stimula acelaşi sistem hormonal care se creează între mame şi copii“, explică profesorul. În opinia lui Young, eficacitatea acestui proces explică dorinţa femeilor de a face sex şi atunci când nu sunt fertile, precum şi atracţia masculilor pentru sâni. În aceste condiţii, iubirea ne este prezentată într-o cu totul altă lumină, de-a dreptul îngrijorătoare, ea părând a fi mai degrabă o formă de dependenţă. Este suficient să ne gândim că oxitocina generează aceleaşi „recompense neuronale“ ca nicotina sau cocaina. „Există sute de semnale chimice în creier, însă, atunci când vom avea harta completă a interacţiunilor, vom înţelege toate emoţiile“, spune Young. Tot atunci vom avea şi vaccinurile adecvate. De exemplu, unul care să dea o mână de ajutor cuplurilor în criză sau altul care să ne scape de iubirile dezastruoase şi fără speranţă. Indiferent că ne place sau nu, oamenii de ştiinţă par convinşi că în curând va fi disponibilă în farmacii şi o Viagra a sentimentelor.
