A încântat publicul cu rolurile sale în piese de succes ale Teatrului Naţional şi a cochetat cu cinematografia. Astăzi vine să-şi completeze activitatea pusă în slujba teatrului, din postura de actor-regizor.
În copilărie, Valeriu Dogaru avea un vis, acela de a deveni actor. Nu ştia dacă va reuşi, aşa că şi-a urmat drumul firesc. „M-am trezit că am terminat foarte repede şcoala. La nici 16 ani, sfârşisem şi liceul. Mi-am dorit atunci să devin profesor, lucru care s-a şi întâmplat. Am predat româna şi istoria la clasele I-VII“, a povestit Valeriu Dogaru. De-a lungul anilor pe care i-a petrecut la catedră, tânărul profesor a simţit din nou chemarea către lumea fascinantă a teatrului, aşa că a început să participe la diferite festivaluri de teatru de amatori pentru profesori. Primul rol, unul mare, Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“, a însemnat un prim succes, care avea să-i aducă admiraţia celor din jur. A urmat „Nota zero la purtare“, spectacol cu care a avut o reprezentaţie şi la Craiova. A încântat din nou, aşa că teatrul din Craiova i-a propus să rămână acolo. Tânărul care avea să-şi vadă visul împlinit şi-a dorit să fie un actor cu acte în regulă, aşa că a mers la Bucureşti, să dea la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. A reuşit. I-au fost colegi Ştefan Iordache, Valentin Uritescu, Irina Petrescu, Emil Boroghină. A absolvit în 1963. „Era perioada în care teatrele mici duceau lipsă de actori tineri. În marile oraşe era greu să răzbeşti. Domnul decan m-a chemat în biroul său. Trebuia să-mi aleg un teatru. Nu ştim încotro să merg. Ţin minte că era o hartă pe perete. Am închis ochii, am rotit degetul de câteva ori şi l-am pus pe hartă. Bârlad. Acela fusese locul indicat. Am plecat într-acolo. În timp, s-a dovedit că făcusem o alegere minunată. Oamenii m-au iubit de îndată. M-am simţit ca un prinţ“, a povestit actorul.
De la Celestino la Paracliserul
Bârladul îl adora, iar el, actorul debutant, s-a îndrăgostit de acei oameni. Şi astăzi amintirile acelor vremuri sunt încă vii. „Jucam în «Lumea apelor», rolul principal Celestino. Era un spectacol frumos, accesibil atât celor mari, cât şi celor mai mici, care s-a bucurat de un mare succes. Într-o zi, mergând pe stradă, din faţa mea venea o doamnă cu o fetiţă cu părul numai bucle. Ajunşi în dreptul meu, micuţa încântată a grăit cu un accent simpatic moldovenesc: «Uite-l, mami, pe Celestino! Mă laşi să-i dau ciocolata mea?». A trebuit să o iau, căci altfel dădeam naştere unui şir lung de lacrimi. Sunt amintiri frumoase legate de acele începuturi. Jucam «Vlaicu Vodă». În seara de Înviere, aveam reprezentaţie, pentru că aşa trebuia să fie. Ne îmbrăcaserăm în costume şi aşteptam. Mai erau câteva minute până la începerea spectacolului. Pe stradă, la un moment dat, o mulţime de oameni cu lumânări în mână participau la o procesiune. Au luat drumul teatrului, întrerupând procesiunea. După ce au vizionat, poate a doua sau a treia oară spectacolul, ne-au aşteptat şi ne-au luat cu ei la Înviere“, îşi aminteşte cu plăcere actorul Valeriu Dogaru.
În tot acest timp, Craiova nu-l uitase. Fără ştirea sa, fusese distribuit în rolul principal în „Şeful sectorului suflete“. Bârladul îi plăcea, dar ce tânăr actor nu şi-ar fi dorit un teatru mai mare?! Aşa că, într-o seară, Valeriu Dogaru a părăsit teatrul din Bârlad, spre marele regret al directorului, care, într-o convorbire cu directorul Naţionalului craiovean, a avut un singur mesaj pentru tânărul actor, pe care a ţinut să i-l comunice direct: „Ai grijă de tine, să nu te pierzi!“. Valeriu Dogaru a avut grijă. A ajuns în scurt timp unul dintre actorii îndrăgiţi ai Craiovei. A făcut roluri mari, roluri grele, spectacole cu succes. A cochetat chiar şi cu filmul, jucând alături de Florin Piersic, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, în „Reţeaua S“, dar şi cu Adrian Pintea, în „Vulcanul stins“.
Anii au trecut, iar rolurile mari au fost înlocuite cu altele mai mici. Valeriu Dogaru şi-a zis să încerce şi altceva: „Paracliserul“, din punct de vedere regizoral. „Mi-a venit ideea în clipa în care am realizat că am îmbătrânit şi că într-o bună zi voi fi dat la o parte. Revăzând «Paracliserul» pe care-l făcusem în urmă cu zece ani în regia Danielei Peleanu, mi-am zis că merită să-i dau astăzi o nouă faţă, cu totul altfel. Dacă «Paracliserul» Danielei se termina cu credinţa oarbă în Dumnezeu, noul «Paracliser» îşi permite să pună sub semnul îndoielii multe probleme existenţiale. În plus, «Paracliserul», o nouă piesă a acestei stagiuni, cuprinde şi câteva fragmente care, în urmă cu zece ani, au fost cenzurate“, a conchis actorul şi regizorul de azi.
