Se remarca, în urmă cu câţiva ani, în Ana din „Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă“, pentru ca astăzi să strălucească în rolul Sofiei din „Olimp în cârje“, o adevărată zeiţă, pe nume Mirela Cioabă.
Era o copilă când a prins gustul pentru teatru. „Eu nu fusesem decât la teatrul de păpuşi. Am văzut întâmplător la televizor o piesă, un spectacol după Regele Lear. M-a impresionat atât de tare, încât din ziua următoare am început să montez eu Regele Lear cu copiii în curte, cu mine în rolul regelui. Încet, încet, am descoperit că-mi place joaca asta. În şcoală recitam foarte frumos, participam la concursurile şcolare şi scriam frumos. A trebuit însă să aleg, la un moment dat, între scris şi actorie. Am ales-o pe cea din urmă, luând scrisul ca un exerciţiu poetic. Am încercat să îl vărs în albia asta mai largă, care se numeşte actoria“, îşi începe povestea Mirela Cioabă.
Drumul spre Naţionalul craiovean
Aşa că peste ani aveam să o descoperim printre candidaţii la IATC Bucureşti, la clasa profesorului Octavian Cotescu. „Era o concurenţă acerbă în anul în care am dat eu examen de admitere. Eram 111 candidaţi pe loc. Abia mulţi ani în urmă am realizat ce miracol se întâmplase. Reuşisem să intru“. După anii de facultate a mers la Teatrul din Petroşani. „Era un teatru în cădere. Noi asta am şi urmărit să avem: un teatru în care noi, actorii tineri, să ne putem da măsura puterii noastre. Şi, într-adevăr, în perioada aceea, Teatrul de Stat din Petroşani a început să facă vâlvă. Până la urmă, ne-am risipit, căci acolo viaţa era foarte grea. Am făcut însă nişte spectacole de referinţă“. Spectacole care au umplut sala şi au smuls aplauze, printre ele: „Ifigenia în Taurida“ de Goethe, în regia lui Aureliu Manea, sau „Pluta meduzei“, de Marin Sorescu, în regia lui Florin Fătulescu, ultimul, o reprezentaţie de referinţă în viaţa actoricească a Mirelei Cioabă. Li se adaugă alte şi alte piese şi roluri de succes, printre care „Femeia cu şacoşele“, de la Teatrul din Petroşani, dar şi piese ale Naţionalului craiovean, „Un tramvai numit dorinţă“, de T. Williams, în regia lui Remus Mărgineanu, „Piticul din grădina de vară“, de D.R. Popescu, în regia lui Silviu Purcărete, sau „Orestia“, după Eschil, în regia aceluiaşi Silviu Purcărete. Astăzi, alt spectacol – „Olimp în cârje“- ne dezvăluie altă Mirela Cioabă. „Mirela Cioabă, Tamara Popescu şi Iosefina Stoia sunt zeiţe prin ele însele. Formele lor pot înşela, dar trebuie căutat mai în adânc. Pentru că formele sunt supuse timpului, pe când zeii nu acolo sălăşluiesc. Pentru a vedea un zeu, trebuie să fi trăit un timp, să fi acumulat experienţă de viaţă. Să cunoşti. Numai aşa o poţi privi pe Mirela Cioabă. În ochii ei nu încape timpul: are vivacitatea ocheadelor de neastâmpăr, acum, ca şi în urmă cu, să zicem, douăzeci de ani, în «Trei gemeni veneţieni». Buzele şi rostirea decisă, apăsată, bătăioasă chiar sunt amprenta ei dintotdeauna“, după cum menţionează Nicolae Coande, în articolul „A fost sau… n-a fost comedia ultimelor zile?“, din Supliment de cultură – Nr. 99, 21-27 din octombrie 2006, despre prestaţia din „Olimp în cârje“.
Şi dacă astăzi Mirela Cioabă este Sofia, Frosine din „Avarul“ de Moliere sau Nebuna satului din „Hotel Europa, complet“, de Matei Vişniec, mâine stă aplecată deasupra hârtiei, înşirându-şi gândurile într-un nou poem, care cine ştie când va vedea lumina tiparului, poate peste ani, aşa cum s-a întâmplat şi cu poemele adolescenţei, adunate în volumul „Lacrima ce împresoară casa“, apărut în 1990, la Scrisul Românesc. Va cuceri cu siguranţă, va răpi aplauze, aşa cum se întâmplă la fiecare reprezentaţie, căci o zeiţă ca Mirela Cioabă va străluci întotdeauna.
