Cronica vieţii mele (vol. 1), de Bob Dylan
Traducere de Dan Silviu Boerescu
Editura ALLFA
Într-un interviu acordat jurnalistului Jules Siegel de la Saturday Evening Post, Bob Dylan, considerat de fanii săi cei mai lucizi „profetul unei generaţii“, declara: „Văd lucruri pe care ceilalţi oameni nu le văd. Simt lucruri pe care ceilalţi oameni nu le simt. E înfiorător. Şi ei râd. Simt ca şi cum întreaga mea viaţă ar fi de prisos. Tot ce-am făcut a fost ca să scriu şi să simt, să desenez mici schiţe pe hârtie, să mă-mprăştii în situaţii în care eram invizibil“. Cine n-a fredonat sau măcar n-a auzit „Blowin’ In the Wind“, „Forever Young“ sau „It’s Alright Ma, I’m Only Bleeding“?
Pe numele său adevărat Robert Allen Zimmerman, Dylan s-a născut în 1941 la Duluth, Minnesota, într-o familie de comercianţi evrei. Primul său hit, „Heartbreak Hotel“, l-a înregistrat în 1956 şi de atunci cariera sa a fost într-o ascensiune continuă. Dylan, care avea să se prezinte sub acest nume începând cu 1960, este produsul unei generaţii de artişti care şi-a pus amprenta asupra unei Americi din ce în ce mai dezabuzate după al doilea război mondial, culminând cu războiul din Vietnam şi cu mişcările de emancipare ale generaţiei Beat, din care au făcut parte nume sonore ale literaturii precum Jack Kerouac, Allen Ginsberg, Gregory Corso sau Lawrence Ferlinghetti. Deşi se prezenta ca un „girovago“ din Oklahoma, susţinând că numele l-a luat de la un unchi al său care fusese boxer în Las Vegas, majoritatea biografilor susţin că el a fost inspirat de numele importantului poet galez Dylan Thomas, mort la 39 de ani. Maestrul său pare să fi fost la început legendarul cântăreţ Woodie Guthrie, care a văzut în el rapid un talent formidabil, dar nici Elvis Presley sau Little Richard nu l-au lăsat indiferent.
„Cronica vieţii mele“ se deschide cu descinderea sa în Manhattan, în 1961, acolo unde se afla creuzetul lumii artistice americane insubordonate establishment-ului politic şi cultural din ţara libertăţii absolute. Această primă parte a memoriilor sale este o relatare plină de melancolie şi de reflecţii dure pe marginea evenimentelor care au făcut din tânărul plin de vise sosit în New York rebelul (în linia James Dean, idolul său) care şi-a pus geniul muzical în slujba dezmoşteniţilor şi a celor care protestează împotriva a tot ceea ce înseamnă injustiţie şi crimă. Memorabilă este descrierea întâlnirii cu importantul poet american Archibald MacLeish, tradus şi la noi în anii ’70. Cei doi s-au întâlnit la locuinţa ultimului, în Conway, Massachusetts, şi întâlnirea plină de miez este remarcabil redată de un cântăreţ care a citit şi preţuit foarte mult importanţii poeţi americani ai secolului XX: Ezra Pound, T.S. Eliot, Carl Sandburg, Robert Frost.
Dylan, care posedă un extraordinar simţ al frondei şi al purităţii date de împotrivirea la sistem, a fost probabil frapat în mod plăcut de ceea ce scrisese cândva MacLeish despre societatea în care trăiau: „Ea reprezintă triumful banului şi al dobânzii“. Cum Dylan fusese supranumit (el o spune autoironic) „Marea Sculă a Revoltei“, cei doi au colaborat la piesa „Scratch“ a lui MacLeish, pe care Dylan o descrie ca fiind încărcată de sensuri „precum o crimă misterioasă săvârşită la miezul nopţii“.
Cu Bob Dylan viaţa are muchii ascuţite şi nu e bine să ai de-a face cu ea, dar o dată cu cântecele sale ea se catifelează şi îţi picură în suflet acea înţelepciune de a o trăi aşa cum îţi e dată. Poate nu chiar înţelepciunea de care Machiavelli – pe care l-a citit cu delicii – spunea că e mai bine să nu te îndrăgosteşti de ea, dar acea abordare a realităţii cu inima deschisă şi mai ales cu suflet nepervertit de acceptarea destinului care spune, prin gura unui om simplu, înţeleptul chinez Sun Pie: „Tot binele din lume a fost făcut deja“. Bob Dylan, cel cu care o lume întreagă are curajul să spună „I Walk The Line“…
