Am deschis ușa și am regăsit-o pe Roxana așezată în același scaun cu rotile în care era și în urmă cu patru ani, când o veche prietenă mi-a vorbit despre ea și mi-a spus că ar fi un subiect bun în paginile unui ziar. Este o tânără paralizată în urma unui accident.
Destinul a dat cu ea de pământ de-adevăratelea, dar Roxana s-a ridicat și a mers mai departe. După ani în care a așteptat un miracol, a înțeles că secretul ieșirii din acest impas este înlăuntrul ei, în voința și puterea ei de luptă. Vindecarea care a pornit din sufletul ei, din faptele ei, a fost precum minunea din Campernaum, i-a dat aripi.
Dar să ne întoarcem în timp, cu opt-nouă ani în urmă, când fiind plecată în Italia cu multe speranțe s-a prăbușit ca urmare a unui accident de mașină. A crezut că este o încercare pasageră a vieții, dar timpul s-a scurs și paralizia cu care a rămas în urma tragicului eveniment a țintuit-o într-un scaun cu rotile. S-au prăbușit toate: vise, speranță, viață tihnită, s-a întunecat lumina unui viitor. Dintr-un cățărător pe stâncile vieții, Roxana a căzut iremediabil, sau așa a crezut la acel moment. S-a transformat într-o povară pentru ea însăși, dar și pentru familie. În cele din urmă, și-a găsit un refugiu în scris.
Am avut un accident de mașină acum aproape nouă ani, în Italia. Șapte ani eu nu am acceptat situația, ce s-a întâmplat cu mine, așteptam un miracol. Îmi spuneam că trebuie să mă ridic din scaunul cu rotile și să merg din nou. Nu am acceptat să conduc un autoturism cu comenzi manuale, nu mă vedeam în postura asta, de persoană cu dizabilități. Am încercat tot felul de recuperări, în Italia, am făcut transplant cu celule stem în Germania și… nimic. Voiam să ajung în China. Nu mai suportam să stau toată ziua în casă, să nu fac nimic, să aștept ajutor de la cineva. Dacă ieșeam în oraș, eram însoțită, nu-mi împingeam nici căruțul, nu mă schimbam, depindeam mereu de cineva. Toate aceste lucruri se întâmplau nu pentru că nu puteam, ci pentru că în mintea mea era o barieră. Eu gândeam că trebuie să mă fac bine, că nu mă descurc singură. Am avut o perioadă urâtă, și mă refer la perioada de după accident, în care îmi făcusem un anturaj, ieșeam doar noaptea din casă, ziua nu ieșeam, mai beam… Ca să-mi țin totuși mintea ocupată, am început să scriu. Am scris patru cărți: «Ariana», «Destinul», «Naivitatea duce la dezastru», «Răzbunarea», și am mai scris un scenariu. Două dintre cărți sunt traduse și în limba italiană, au fost publicate și acolo, alta este tradusă în limba engleză“, povestește Roxana Dobrică.
În 2016 s-a umplut paharul
În așteptarea miracolului din viața ei, Roxana a înțeles că schimbarea începe cu ea. A conștientizat că are abilități și mai ales capacitatea „să se ridice“ și să-și pună ordine în viață. Să înlăture din gândirea ei sintagma „nu pot“. S-a umplut paharul, așa cum spune chiar ea, și trebuia să ia viața în piept, să o privească în ochi și să-i spună că nu capitulează. Așa s-a reîntors la o mai veche pasiune, moda. Totul a început cu Milano Fashion Week, unde a fost invitată de Fabrizio Bartoccioni, fondatorul Fundației Vertice, care a avut inițiativa defilării pe podium a modelelor din scaunul cu rotile.
Din 2016, viața mea a luat o altă turnură. A fost un an foarte greu, am avut probleme de sănătate, am ajuns la spital în România, am fost la un pas să fac septicemie. În Italia, unde locuiesc, am avut probleme cu casa. Eram acolo singură… Atunci am decis să-mi iau viața în piept, familia mă susține, dar nu poate să stea tot timpul lângă mine. De atunci am făcut o grămadă de lucruri, nu-mi vine să cred că am făcut toate astea într-un an și ceva, și mă întreb de ce am pierdut șapte ani. Dar niciodată nu-i prea târziu! Am început cu moda, am participat la Milano Fashion Week, era săptămâna modei. Eu îi cunoșteam pe cei de la agenție, fiindcă am mai fost la un eveniment de acest gen, la Cluj. Drept urmare, am semnat primul meu contract ca model, pe doi ani, cu Iulia Barton. Am urcat pe podium, am defilat în una dintre creațiile lui Antonio Urzi, un designer care a colaborat cu Armani și Versace și ale cărui creații au fost purtate de Lady Gaga, Beyonce, Jennifer Lopez, Rihanna și Britney Spears. Am fost foarte emoționată, era un show atât de important! E o senzație pe care nu ai cum să o descrii în cuvinte, toată lumea te admiră“, își aduce aminte Roxana, în timp ce răsucește între degete un elastic de păr.
Il Messaggero, unul dintre cele mai mari ziare din Italia, i-a dedicat un articol, pe care l-a inclus în pagina de modă, cu titlul „Eleganţa poate depăşi orice barieră“, și nu a fost singura apariție în presa italiană. A fost momentul în care Roxana a cunoscut persoane care erau ca și ea.
Până atunci nu acceptam să am în preajmă persoane cu dizabilități, pentru că nu-mi acceptam propria mea condiție. M-a frapat că ele se descurcă mai bine. Erau fete din toată lumea, Rusia SUA, Franța, Germania, Polonia. Am învățat de la ele și mi-am zis că trebuie să fac și eu același lucru, să fiu ca ele, să mă descurc, să nu mai aștept ajutor de la ceilalți. În cele din urmă, am decis să mă internez în spital, la Domus Salutis din Brescia, unde am fost internată imediat după accident. Așa am ajuns să colaborez cu o asociație care se ocupă de sport, Active Sports Disability. Această asociație vine în fiecare miercuri în spital și încearcă să te convingă că nu există limite, că nu există «nu pot». Cei din asociație sunt persoane cu dizabilități care practică diverse sporturi ce pot fi adaptate persoanelor cu astfel de probleme“, spune Roxana Dobrică, povestind despre trecerea de la modă la sport.
Pedalând cu mâinile
La începutul anului 2017, Roxana a fost prinsă în vârtejul unui maraton decisiv în viața ei. Așa a început să practice handbike și să participe la Giro d’Italia handbike. La prima etapă, mai în glumă, mai în serios încurajată de cei de la Active Sports Disability, s-a înscris la prima etapă și a mers până la capăt, chiar dacă a ajuns ultima.
La început am fost reticentă, dar echipa m-a determinat să încerc. Am spus că merg doar ca să mă distrez, nu să particip la competiții. Mi-au propus apoi să merg la prima competiție din Turul Italiei. Nu aveam treabă, să câștig, să mă agit. Eu mergeam, mă opream să beau apă, salutam lumea. Nu m-a interesat victoria, să zic așa“, povestește Roxana despre prima sa experiență într-o bicicletă adaptată persoanelor cu dizabilități. Nu s-a oprit, a mers mai departe și a urcat pe podium, pe locul III, apoi pe II, și în cele din urmă a devenit lider la categoria ei, îmbrăcând tricoul roz, simbolul câștigătorului, și a primit recunoașterea ca atlet internațional. „Mi-a fost greu, am plâns, dar eu sunt foarte dată dracu și când îmi propun ceva merg până la capăt. Traseul a fost destul de greu, nu este ușor să pedalezi cu mâinile. Mi-am zis «ori merg, ori mă opresc!»”, adaugă Roxana.
În spatele acestui succes stau nenumărate ore de muncă la sală, zeci de kilometri parcurși zilnic cu bicicleta pe străzile Italiei.
Visul californian
Eliberată de barierele pe care și le impusese singură, Roxana era de acum precum un râu care rupe zăgazurile unui baraj și năvălește cu putere spre marele ocean. Și într-adevăr, Roxana a trecut oceanul până în California, la San Diego.
În cele din urmă m-am decis, mi-am luat bicicleta și am plecat în California. Îmi doream să văd locurile, să mă antrenez aici. Nu știam pe nimeni, am cunoscut prin intermediul rețelelor de socializare o familie care s-a oferit să mă cazeze. Oameni deosebiți, m-au primit în familia lor, m-au ajutat. M-am adaptat din mers, mi-a fost greu la început, dar am depășit și acest hop. Am început să mă antrenez zilnic și am luat legătura cu o fundație din San Diego care ajută persoanele cu dizabilități, Challenged Athletes Foundation. Așa am ajuns să particip la Tour de Palm Springs – 100 mile. Am parcurs cei 160 de kilometri în opt ore. Ultimele zece mile au fost grele, simțeam că îmi cad mâinile, dar durerea nu se compară cu satisfacția de la sfârșit. Am plecat dimineața și am ajuns la amiază, prin deșert, prin căldură. A fost o experiență unică. Am fost singura din Europa“, povestește Roxana.
Așa „și-a luat zborul“, nu mai așteaptă, ca înainte, să se întâmple o minune, deși speră că într-o zi se va descoperi ceva care să o ajute să meargă din nou.
„Visez să reprezint România la Jocurile Paralimpice de la Tokyo 2020”
În afară de visul California, l-am numit așa fiindcă acolo și-ar dori Roxana să trăiască, mai are un vis: să participe la Jocurile paralimpice de la Tokyo din 2020. Cu o condiție, să reprezinte România, să fie câștigătoare și să vadă înălțându-se steagul țării.
În România, am încercat de anul trecut, am vorbit cu președintele naționalei de ciclism. Am spus că vreau să merg în concursuri cu naționala României, mi-a spus să muncesc, să strâng puncte și apoi să intru în competiția internațională. Din păcate, mă antrenez în Italia pentru că acolo multe lucruri îmi sunt mult mai accesibile“, mai spune Roxana cu regret. Continuă: „Viața nu se oprește în loc dacă ești într-un scaun cu rotile. Trebuie să capeți încredere în tine, să știi că poți și să materializezi. Nu există «nu pot». Le-aș spune celor ca mine că nu trebuie să aștepte, să nu lase timpul să treacă, să încerce să trăiască, să-și depășească condiția. Am cunoscut atâția oameni cu probleme și mă minunez câtă energie au, și dorință să meargă mai departe. Și eu mai am momente în care pic, dar am văzut că pot și nu mă mai oprește nimeni și nimic“.
Invitată la Parlament
Recent, Roxana a postat pe pagina ei de Facebook următoarele:
Am avut onoarea de a fi invitată, în calitate de speaker, la conferința «Disability HR Summit 2018», la Palatul Parlamentului, București, marți, 20 martie. Simt deja emoție atunci când mă gândesc că va trebui să vorbesc, voi spune povestea mea în fața oamenilor, dar o voi face cu mare bucurie, sperând că, prin povestea mea, voi reuși să încurajez și să ajut pe cei care au nevoie să-și depășească limitele. Un scaun cu rotile nu vă împiedică să construiți lucruri frumoase și să trăiți ceea ce visați!“.
