Odată ce ajungi la periferie, parcă pătrunzi în altă lume. Străzi fără canalizare şi asfalt, pe care au mai rămas doar câteva pietre cubice din alte vremuri, noroi, gropi pline cu apă de ploaie, terenuri golașe pe care paște câte un cal, clădiri din care au mai rămas doar pereţii şi vile ridicate pe locuri pe care cu ani în urmă creştea porumb sau erau pline de bălării. Un loc al contrastelor, al sărăciei şi bogăţiei deopotrivă. Cartierele mărginaşe ale Craiovei sunt luate în considerare de politicieni doar în campania electorală, după cum spun chiar oamenii. Și totul rămâne, de fiecare dată, la stadiul de promisiuni.
Strada devine drum, drumul se pierde și dintr-odată ajungi în mocirla uneia din zonele mărginaşe ale oraşului, în spatele cimitirului Dorobănţia. Norocul nostru e că facem acest drum cu mașina. Se simt doar hârtoapele și fâșâitul apei bălților care uneori acoperă întreg drumul. Nu ai cum să le ferești, să le ratezi. Suntem la un kilometru, cel mult doi de centrul Craiovei. Trecem pe lângă cimitirul Dorobănția, pe lângă case cu turnulețe viu colorate, şi ajungem pe strada Constanța din cartierul Brestei, strada celor fără casă. Aici au fost strămutate persoanele fără locuințe, majoritatea de etnie romă. Primăria le-a dat o palmă de pământ și oamenii și-au încropit case cu o odaie, cel mult două. Nu au curent, nu au apă, într-un cuvânt utilități ioc. Cară apă cu găleata de la marginea străzii, unde „tot un țigan de-al nostru s-a milit și a pus conducta asta“, spun oamenii. Ne oprim la poartă la „Larisa”, bănuim că este numele proprietarei, din moment ce este scris deasupra ferestrelor cu vopsea liliachie. Câteva case stâlcite sunt înșirate de-a lungul unui drum de pământ. Unele au gard, altele nu. Oamenii apar mirați și agitați, ca atunci când îi „calcă“ jandarmii, ca să-i prindă dacă fură curent. „Cu ce sunteți?“, întreabă un tânăr cu glugă pe cap. Un bărbat încălțat cu pantofi de lac face slalom prin nămolul amestecat cu zăpadă. Vine grăbit să se plângă că aici, la marginea orașului, nu au nimic. „Nu avem apă, nu avem curent. Nu poți să aprinzi un bec. Primăria ne-a dat teren, dar când te duci să bagi curent și arăți contractu’ de la primărie, spun că nu este bun. Avem și noi copii mici. Luăm curent de unde putem“, spune bărbatul. Dintr-o casă cu prispă de lemn la a cărei intrare stă scris „ROM“ iese un bărbat cu căciulă trasă spre vârful capului. „Eu sunt șeful lor. Ce să vă spun despre nevoile noastre? Nu avem de nici unele! Suntem aruncați aici fără apă, fără curent. Dacă trimit copilul la școală, mă întreabă de ce este murdar. Ne încălzim cu ce putem. Uite, așa stăm în câmp, cu câinii și șobolanii din cimitir peste noi. Acolo sunt blocuri și vile, cartier rezidențial. Și noi, în ce secol trăim?!“, se agită bărbatul, fără să se oprească din șirul de întrebări.
Dincolo de veceurile încropite din tablă, celofan, scânduri și zdrențe, printre buruienile uscate de ger, se zăresc la câteva zeci de metri vile somptuoase. Un zid înalt desparte lumea din ghetou de zona luxoasă.
Facem cale întoarsă, iar în urma noastră o femeie strigă ca și cum ne-ar atenționa să ținem minte. „Stâlpi telegrafici să ne pună și nouă, măcar stâlpi ca în cartierul reședențial“. Trecem pe lângă „enclava“ de vile luxoase, ai cărei locuitori „înoată“ prin aceleași bălți și nămoale până la destinație. „La Cittadella…“ stă scris pe gardul care desparte cele două lumi ce împart aceeași periferie a orașului Craiova din cartierul Brestei.
O lume pestriță
Acelaşi cartier, alte străzi. Eliza Opran, Fermierului şi hăţişul de alei, cu zecile, unele dintre ele lipsite total de utilităţi. Străzi întortocheate, cu case pitice, uitate de vreme, amestecate cu vile vopsite în nuanțe aprinse, roz, galben portocaliu, așa arată această parte a cartierului din zona fostelor canale, de lângă Balta Craioviței. Ca un păienjeniș, zeci de alei de pământ se întind în toată zona care mustește de apă. Sunt înguste, mlăștinoase, unele mărginite de șanțuri în care a crescut dragaveiul. Duhoarea de latrină se împrăștie peste tot, iar câinii aleargă nestingheriți până la prima poartă deschisă sau primul gard rupt. Prin spărturi făcute în porţi se scurge direct în drum apa de la baie sau bucătărie. La câte un colț de stradă, în vreo curte mai răsărită, o pancartă agățată de gard sau pe fațadă anunță existența unui „magazin mixt“. Mai degrabă un fel de bufet rural, unde localnicii beau cafea în pahare de plastic sau bere, sub copertina din fața magazinului, copiii își cumpără eugenii ori napolitane, iar femeile pâine și o pungă de detergent.
Măcar aici, pe unele dintre străzi şi alei, au ajuns unele utilităţi, apă curentă, energie electrică, chiar și canalizare. La un moment dat le pierzi şirul, dintr-o stradă asfaltată dai într-o alee mocirloasă şi hârtoape pline cu apă de ploaie sau zăpadă topită. Un băiat străbate strada ducând în mână un pahar cu cafea, îl dă unui bărbat şi pleacă mai departe. De pe o alta, aleea Fragilor, o adolescentă se strecoară printre bălţi şi mocirlă, pesemne trebuie să ajungă la şcoală, şi, drept urmare, trebuie să iasă la „strada principală“, Brestei, de unde poate lua un autobuz. Într-curte, o femeie îmbrăcată în capot goneşte găinile din veranda placată cu marmură.
O arhitectură bizară te întâmpină la tot pasul, imobile construite cu gust se învecinează cu case micuţe, vechi, aflate cu o jumătate de metru mai jos decât nivelul străzii. Cu cât te apropii de marginea mahalalei, peisajul devine insalubru. Cocioabe fără garduri, cu cartoane la ferestre în locul geamurilor, cu fântână în față şi hazna în fundul curţii. Ultima casă stă stingheră pe un dâmb, între un canal cu apă murdară, amestecată cu gunoaie, şi un islaz mlăştinos, acoperit cu papură uscată. Doi copii ies afară. Cel mare are în frunte un smoc de păr vopsit blond şi trage după el un ghemotoc de câţiva anişori, cu faţa acoperită cu o broboadă. Pleacă amândoi pe drum, târându-și cu greu picioarele prin tina înmuiată de apă. Peste toate se ridică muzica de jale care răsună din boxele lăutarilor chemați la un eveniment trist, moarte unui copil.
Peste calea ferată, pe strada pavată cu dale hexagonale
Bariera Vâlcii, alt cartier de la marginea Craiovei. Aleea I Şimnic, dincolo de calea ferată, într-o zonă pe care nu poţi să o numeşti rurală pentru că administrativ ţine de oraş, nici cartier rezidenţial, chiar dacă au fost ridicate aici câteva blocuri şi vile, în faţa cărora îşi fac siesta găinile şi gâştele. Jumătate din stradă, chiar dacă în nomenclatorul stradal poartă denumirea de alee, este pavată cu dale de beton în formă de hexagon. Nici ţipenie de om. Pe o platformă stă ţanţoşă o maşină, iar la câteva zeci de metri, pe marginea drumului, e o căruţă cu oiştea lăsată pe pământ. Dintr-o casă împrejmuită doar parțial cu gard iese în grabă un copil pe jumătate dezbrăcat. Se uşurează după colţul casei şi se întoarce repede înăuntru. Pe parcelele de pământ agricol încă nevândute, zăpada nu s-a topit. Casele devin din ce în ce mai mici şi mai dărăpănate, plăcile hexagonale dispar şi ele, iar strada continuă până în centura oraşului, însoţită de conductele groase prin care trec fire de înaltă tensiune. În partea dreaptă e „cartierul rezidenţial“ de vile şi blocuri fără apă din reţeaua oraşului, fără canalizare, cu curent electric adus de constructor pe nişte stâlpi asemănători liniilor de cale ferată. Asfaltul? În acest moment este doar un vis. Aici nu ajunge nici un mijloc de transport în comun, doar mărfarele cu roţile lor ruginite mai sparg monotonia. Din depărtare, dinspre zona centrală a acestui cartier, îşi revarsă zilnic „otrava“ turnurile Termocentralei care dă oraşului căldură.
Aşa arată „la cittadella“ de la periferie şi acestea nu sunt singurele zone care pot fi date exemplu. Oraşul creşte, iar amestecul de rural cu urban, de bun gust cu kitsch, de sărăcie cu opulenţă dă zonelor mărginaşe un aspect dizgraţios, în aşteptarea civilizaţiei şi a unui loc pe agenda administraţiei locale.
