Marcel Iureş: A manevra o marionetă este ca şi cum ai cânta la pian

Festivalul „Puppets Occupy Street“ începe să îşi multiplice dimensiunile. Dincolo de reprezentaţiile care au împânzit oraşul, dincolo de cucerirea unor spaţii dintre cele mai diverse, începe să fie prezentă şi dimensiunea teoretică. Şi aşa a apărut Clubul festivalului, unde s-a dezbătut tema „Arta trasului de sfori“. Prezenţa lui Marcel Iureş a fost elementul care a dat greutate dezbaterii, pentru că este vorba despre cel mai important actor român ce a pătruns în lumea teatrului de păpuşi şi care, mai mult de atât, a vorbit cu deschidere despre această experienţă care i-a marcat destinul de actor. Cu vocea caldă şi liniştită, Marcel Iureş (foto) povestește despre frica pe care a trăit-o când a pătruns în lumea teatrului de păpuşi, dar şi de bucuria pe care a resimţit-o trăind această experienţă. „Cred că pasul următor este să mânuiesc şi eu o păpuşă. Marioneta mi se pare fascinantă, mi se pare aproape incredibil să poţi face asta. În momentul în care mânuieşti sforile, este ca şi cum ai cânta la pian. Trebuie să te sincronizezi tu cu tine şi cu marioneta. Aşa e la pian. Acolo cânţi de trei ori într-o clipă. Cânţi notele pe care le vezi pe portativ, cânţi cu degetele şi cânţi cu auzul“. Comparaţia captivează auditoriul şi cei prezenţi încep să înţeleagă ceva mai bine cum funcţionează un actor pe scenă. „Şi mai este ceva. Spaţiul fizic în care se joacă este extrem de mic, aproape microscopic în raport cu scena. Practic, te joci în centimetri“. Alt lucru la care noi ca spectatori nu ne-am gândit niciodată. Actorul este foarte aproape de obiectul pe care îl manevrează. În limbajul actorilor înseamnă „a juca în mic“. Gesturile capătă altă semnificaţie. „Şi nu e totul“. Marcel Iureş adaugă explicaţie după explicaţie şi parcă simţim şi noi toată dificultatea muncii de actor. „Răstimpul dintre gestul meu şi momentul în care reacţionează marioneta“. Câţi spectatori se gândesc la asta? Sau câţi critici care strâmbă din nas superiori când aud de „teatrul de păpuşi“? Iar povestea curge mai departe, din ce în ce mai complicată, dar şi mai frumoasă. Cum face faţă un mânuitor de marionete întrebării esenţiale a unui actor – aceea a raportului dintre el şi personaj. „Te prefaci că eşti… cine?“ întreabă el, dar cei prezenţi înţeleg că întrebarea este nu atât pentru ei, cât pentru el. Şi simţim că am pătruns în atelierul de creaţie al unui mare actor. Asistăm fascinaţi la întrebările pe care şi le pune şi care îl ajută să îşi construiască personajul. „Tu trebuie să dispari, dar poţi face asta? E foarte uşor să spui «dau expresie..», dar întrebarea se pune exact invers. Cum fac să dispar, existând în continuare în spatele păpuşii? Este acelaşi lucru şi când joci oameni – Lear, Romeo etc. Încercăm să facem invizibilul din noi vizibil într-un personaj, dar noi, ca persoane, suntem aceiaşi. Este o formă de simulare. Aici lucrezi cu păpuşa direct. Simulezi la vedere. Cum faci asta să fie credibil? Una din explicaţii este că joaca asta cu o păpuşă nu doare. Sau, mai bine spus, nu trebuie să se vadă că doare. Orice personaj, fie că este un om, o sfoară sau o păpuşică, doare“. Şi aici ajungem la ceea ce este important pentru Marcel Iureş când vorbeşte despre actul de creaţie. Îi spune durere sau temperatură, dar este modul lui de a explica faptul că nu poţi crea ceva fără un efort care să te consume. Face o pauză, apoi revine la subiectul distanţei dintre el şi marionetă. „Tu eşti în acelaşi timp şi tu, şi obiectul pe care îl însufleţeşti. Cât poţi să îi transferi de la distanţa aia?“, se întreabă Iureş arătând cu degetele un spaţiu atât de mic încât nu crezi că poate încăpea în el ceva, cu atât mai puţin o emoţie care să facă un obiect să trăiască. Iar întrebările curg una după alta, făcându-ne să înţelegem că sunt mai importante decât răspunsurile.
Teatrul trăieşte între convenţie şi iluzie. „Vorbim despre o convenţie iluzorie. Noi stabilim de la bun început când venim la teatru că venim la o chestie care nu este de-adevăratelea. E ca în Shakespeare, unde, în prolog, vine cineva şi spune «să nu vă speriaţi, sângele este sirop de cireşe, eu nu sunt leul, ci fac doar aşa… să nu vă speriaţi». Asta este convenţia. Copilul o acceptă fără să clipească şi este capabil apoi să trăiască netulburat iluzia. Stadiul de copil este ideal pentru un spectator, pentru că el este atent la poveste“. Şi aşa Marcel Iureş descoperă un adevăr pe care îl rostesc toţi cei care pătrund în lumea fabuloasă a teatrului de păpuşi – copiii sunt cei mai sinceri spectatori. Iar acest adevăr face din teatrul pentru copii una dintre expresiile cele mai înalte ale artei teatrale.