Criva este satul în care credința oamenilor a învins comunismul, încă dinainte de ’89. Nu li s-a dat voie să-și ridice o biserică, așa că sătenii au strâns singuri materiale de construcție și au lucrat noaptea, pe ascuns. Ziua veneau autoritățile și dărâmau, dar nici când au adus buldozerul nu i-au putut opri pe oameni să muncească la biserica pe care și-o doreau atât de mult. Poate nu degeaba lăcașul poartă acum hramul „Nașterea Maicii Domnului“.
Satul Criva din comuna doljeană Vârvoru de Jos, organizat prin împroprietărirea de la 1864, după legea lui Cuza, pe moșia Mănăstirii Bucovăț, își trage denumirea de la cuvântul turcesc „criv“, care înseamnă „strâmb“. Bătrânii spun că numele nu este deloc întâmplător, căci se pare că în aceste locuri avea loc popasul „deligaților“ turci care conduceau diligențe cu tributul turc, către Vidin. Pe acele meleaguri se dedau la anumite abuzuri și fărădelegi din care cauză locul și-a luat denumirea de nedreptate.
Anii au trecut și acolo au găsit de cuviință să-și ridice mai întâi bordeiele și mai apoi casele oameni cu dragoste de glie și credință în suflet. Și-au făcut din colțul acela de lume raiul lor. Le lipsea ceva, o biserică în care să-și boteze copiii, să-și lege destinele, dar și să primească ultima binecuvântare. O localnică, Baba Maria, așa cum îi spunea lumea, a fost cea care a mobilizat comunitatea locală de la Criva pentru a ridica o mică biserică. „Oamenii nu aveau biserică în sat și acea femeie credincioasă, singură a hotărât să meargă prin sat, dar și prin localitățile învecinate să strângă grâu, porumb de la lume. Dând, în schimb, bucatele a luat materiale. A vorbit cu pădurarii și a strâns lemne de la pădure. A strâns și câțiva enoriași în jurul ei. S-au unit cu toții și au făcut o capelă cu un plafon drept și au ridicat o construcție de cinci – șase metri, ca să poată să facă slujbele de înmormântare, cele cuvenite. Era din cranțuri, cu pământ, cu paie. Avea icoane pe perete pictate pe lemn, prinse în cuie. Cu timpul, biserica s-a degradat. Mitropolia a hotărât că nu mai este cu putință să se slujească în ea pentru că exista pericolul de prăbușire“, povestește preotul Nicola Marian de la Parohia Dobromira, comuna Vârvoru de Jos.
Istoria se repeta, lăcașul de cult se închidea, din motive de siguranță, după cutremurul din 1977, iar oamenii locului rămâneau din nou fără un loc sfânt de închinăciune.
La lumina felinarelor
Din nou comunitatea aceea de oameni și-a unit forțele pentru a ridica din temelie o biserică trainică. Regimul acelor vremuri era însă potrivnic. Autorizația de construire întârzia să apară. S-au decis să facă singuri, așa cum odată, cu ani în urmă, Baba Maria a plecat din poartă în poartă pentru a strânge cele necesare ridicării unei mici biserici.
„Biserica din satul Criva a început să fie construită începând cu anul 1988. Prin contribuția benevolă a credincioșilor din sat s-au strâns materialele necesare pentru ridicarea acestei sfinte biserici. Autoritățile locale și centrale nu au fost de acord cu construirea bisericii, așa că nu au dat o autorizație de construire. La acea vreme, pe timpul regimului comunist, bisericile erau date la o parte. Oamenii cu bună credință, cu inițiativă, au hotărât însă să facă această îndrăzneață lucrare. Construiau mai mult pe timpul nopții, la felinare, la lanterne, pentru că ziua treceau autoritățile și îi prigoneau. Nu îi lăsau să lucreze, să construiască. Și oamenii din satele învecinate au venit și i-au ajutat pe localnici, făcând diferite donații. Maistrul principal a fost Gheorghe Șușoi, un credincios foarte priceput. El a ținut legătura cu ceilalți credincioși care l-au ajutat cu materialele necesare“, povestește preotul Nicola Marian.
Cărămizile se puneau noaptea, iar ziua erau dărâmate de autoritățile acelor vremuri. Oamenii nu s-au descurajat. Au continuat, crezând în visul lor, mânați de credința ce o aveau în suflet.
„Biserica a fost concepută pentru a fi mult mai mare, însă s-a redus din înălțimea ei, pentru că nu era timp. Autoritățile veneau și dărâmau acoperișul, grinzile. La un moment dat au vrut să vină și cu un buldozer ca să distrugă ceea ce ridicaseră. Biserica s-a ridicat într-un an, numai și numai noaptea. Veneau reprezentanți din partea autorităților locale, centrale permanent. Ne-au dat amenzi. Am reușit, în cele din urmă, să ridicăm biserica, să-i punem acoperișul cu ajutorul unui credincios care era pădurar pe vremea aceea, Marin Nicola. El a donat toată scândura pentru acoperiș. Cel mai greu a fost cu punerea turlei. Am construit-o jos, din scândură, am acoperit-o cu tablă, i-am pus crucea și atunci am hotărât să facem rost de o macara să o ridicăm și să o montăm, dar pentru că nu aveam bani de ajuns, 70 de oameni din sat cu funii, frânghii au venit și am reușit să o ridicăm și am prins-o“, mai povestește preotul Nicola Marian.
Turla bisericii, odată așezată la locul ei, nimeni nu a îndrăznit să se mai apropie de lăcașul de cult. „Când au trecut autoritățile, căci mergeau dimineața, pe la cinci, cu autobuzul, aducând profesorii la școală, oamenii la primărie, pe alții la dispensar, au văzut turla pusă. Chiar că s-au minunat. Ne-au chemat din nou la primărie și ne-au muștruluit, ne-au mai dat niște amenzi pe care în final nu le-am mai plătit, pentru că le-am anulat prin judecată“, a mai precizat preotul Nicola Marian.
Pe 9 octombrie 1989 a avut loc sfințirea cu icoane. Nu s-au mai găsit resurse pentru pictură, așa că multă vreme credincioșii s-au închinat la icoanele bătute în cuie în perete, așa cum făcuseră cu ani în urmă și Baba Maria și contemporanii săi.
