Comuna Pătulele din județul Mehedinți se poate mândri cu mierea de calitate pe care apicultorii o scot din stupii lor, dar și cu o la fel de veche tradiție, cea a cultivării legumelor.
În comuna Pătulele din județul Mehedinți sunt oameni destoinici, muncitori. Lucrul este ușor de observat de îndată ce ai ajuns prin aceste locuri, căci la tot pasul îți ies în cale „gospodării așezate“, după cum le numesc bătrânii. Agricultura, deși o loterie, în care biletul câștigător se dobândește cu sudoarea muncii, este îndeletnicirea de bază a oamenilor din acest colț al Olteniei. Apicultura se practică din cele mai vechi timpuri. La fel și cultivarea legumelor.
Am poposit în drumul nostru prin comună la gospodăria unui apicultor de seamă al locului. De mai bine de 40 de ani familia Stanciu este angrenată în creșterea albinelor. O pasiune frumoasă, o îndetelnicire care nu mai are nici un secret pentru toți membrii familiei. În curtea casei, stupii ce găzduiesc harnicele albine stau la loc de cinste. Este perioada anului când albinele primesc ajutor din partea apicultorilor. Au nevoie de rezervă de hrană, așa că într-o anexă a casei sunt înșirate pe mai multe mese, așa-zisele „turtițe“. „Sunt făcute din ceaiuri din tot felul de plante: mușețel, coada șoricelului, mentă, tei, peste care adăugăm miere, de preferat polifloră, și zahăr pudră“, ne-a explicat Nicolița Stanciu.
Apicultorii cunosc foarte bine nevoile albinelor pe care le îndrăgesc și le îngrijesc de ani buni. Deși cheltuielile pe care le presupune apicultura sunt destul de mari, nu se dau bătuți. Este vorba de pasiunea lor, dar și de sursa lor de venit.
„Plecăm cu stupii de la 20 aprilie până la 1 octombrie în pastoral. E foarte greu cu transportul. Cel puțin 600 de lei ne costă de la un pastoral la altul. La acestea se mai adaugă întreținerea utilajelor, întreținerea albinelor pe perioada rece a anului“, ne mărturisesc apicultorii. Și aceste nu sunt singurele inconveniente. Comercializarea mierii de albine îi pune la grea încercare.
„Avem miere de salcâm, polifloră, rapiță. Facem și ceară, pe care o dăm la schimb, la simpozioane și luăm faguri. Mergem pe la Târgu Jiu, Craiova, acolo unde se organizează întâlniri ale apicultorilor din întreaga țară. Mierea o avem stocată pentru că nu o putem desface, căci prețul este foarte mic. Nu e plătită munca noastră nici pe jumătate. Pasiunea este mai mare decât câștigul. Dacă am fi puțin ajutați, nu ne-ar fi atât de greu“, a spus Nicolița Stanciu.
Până când apicultorii găsesc o soluție merg cu mierea pe care o scot din stupi în târguri. „Cu mierea mergem la Turnu Severin două zile pe săptămână și la târgul nostru din Pătulele, de sâmbătă“, a mai precizat Nicolița Stanciu.
Legumicultura, între trecut și prezent
Părăsim gospodăria familiei de apicultori și mergem să cunoaștem și un legumicultor. Cultivarea legumelor este o îndeletnicire veche a familiei. „Legumicultura e o tradiție de familie. Eu am preluat în urmă cu 26 de ani de la părinții mei. Erau alte timpuri. Nu se pomenea atunci de atâtea boli ale culturilor. Nu le stropeau. La începutul lunii iunie era o bucurie, căci începeau să se coacă roșiile. Când mergeau cu marfa la târg, aruncau în doară un pulover, în caz de ploaie, pentru că seara erau acasă. Acum când pleci cu roșiile faci bagaje ca și cum ai lua calea străinătății. Nu știi când mai ajungi să dormi în patul tău“, ne povestește Mircea Filipescu.
Viața unui legumicultor nu este deloc ușoară. Eforturile nu sunt pe deplin răsplătite. Munca începe pe la mijlocul lunii ianuarie și se sfârșește aproape de Crăciun, iar profitul prea mic comparativ cu zilele și nopțile petrecute cu mâinile în pământ îl fac uneori pe legumicultor să reflecteze asupra preocupărilor sale.
„Tot ce am făcut am făcut pentru copil. Să meargă să studieze și să facă orice altceva, dar nu legumicultură, că nu rentează“, mărturisește Mircea Filipescu.
Și, totuși, pentru el drumul în legumicultură nu se încheie. Cultivarea legumelor este ca un microb ce nu poate fi combătut cu nici un antibiotic. Așa că acum așteaptă cu înfrigurare să se ocupe de însămânțare, repicare, pregătirea solariilor, a culturilor. Nu are sunt niște solarii moderne, ci unele al căror suport este din lemn.
„Nu am avut posibilitatea de a le moderniza. Trebuie să vedem însă și avantajele lor, pentru că iarna le descoperim și atunci lemnul și pământul iau contact cu temperaturile scăzute și mai scăpăm de microbii care se instalează și care ne dau bătăi de cap în primăvară, afectându-ne culturile“, a spus Mircea Filipescu.
Anul acesta din nou roșiile crescute din semințe de Olanda, ardeiul gras din Franța și cel capia din Serbia vor da roade la Pătulele, pentru ca apoi să ia drumul Timișoarei.
„Semințele românești nu mai sunt competitive pe piață. Sunt sensibile la boli, se înmoaie, produc puțin. Nu sunt rentabile. Nu mai găsim soiurile care erau odată. Sunt depășite. Din acest motiv folosim semințe din alte țări, pentru că altfel nu am putea obține o producție bună. Semințe scumpe, folia, toate sunt pe capul nostru. La acestea se mai adaugă și lipsa unei piețe de desfacere. Ne chinuim, le facem cum le facem cu greu și la fel de greu reușim să le comercializăm. Mergem de ani buni cu ele în piață la Timișoara“, a mai completat Mircea Filipescu.
Deși multe probleme nu își găsesc rezolvare și îi pun de nenumărate ori în dificultate pe producătorii din mediul rural, nimeni nu renunță la luptă. Tradiția moștenită de la părinți trebuie dusă mai departe.
