Obiceiurile şcoalelor de altădată, principiile după care li se insuflau tinerilor învăţăcei nu numai tainele cititului şi scrisului, dar şi bunele maniere, respectul pentru dascăli fascinează astăzi pe cei care deschid paginile îngălbenite de vreme purtând semnătura lui Th.I. Ionescu, având drept an de apariţie 1906.
Pe lângă şcolile de stat existau în Craiova de altădată mai multe instituţii de învăţământ particulare. Altul era mersul lucrurilor la acea vreme. Elevele învăţau bucătăria uşoară dacă alegeau să frecventeze cursurile Institutului de menaj C. Dima Popovici, în vreme ce lucrul de mână, ţesutul, canto şi pianul, franceza şi germana se deprindeau pe băncile Institutului Lazaro-Otetelişanu. Exista şi o şcoală de cântăreţi, dar şi pensionul Dimitrie Serghiade (care funcţiona în Casele Brăiloiu în 1842-1847), „unicul pension bine organizat“ din acele timpuri.
Prin şcolile de altădată
Călăuziţi de însemnările lui Th.I. Ionescu pătrundem în Institutul menajer C. Dima Popovici, care a fost înfiinţat la 1869, după moartea donatorului Costache Dima Popovici, fiul lui Dima Popovici. Prin testament, el a dispus ca în şcoală să se înveţe menajul, aşa că aici elevele deprindeau tainele acestei îndeletnici. „Elevele începeau cu bucătăria uşoară. Apoi se deprind să facă singure ceea ce trebuie a cere să facă servitoarele: întreţin curăţenia claselor, dormitoarelor, a sălilor şi a sufrageriei. Ele aşază masa şi servesc la ea. Îşi pregătesc bucate simple, ieftine, gustoase. Spală lucruri uşoare ca batiste şi şoarţe, pentru a cunoaşte operaţiile unei bune spălări.
Învaţă a-şi confecţiona rufăria şi îmbrăcămintea, a ţese pânză la războaie, a lucra ciorapi şi împletituri la maşina de tricotaj. Ele se deprind a îngriji pe elevele mici în ce priveşte curăţenia corpului şi a hainelor“.
Pe de altă parte, Institutul Lazaro-Otetelişanu, întemeiat conform scrierilor de vornicul Iordache Otetelişanu, ctitor al Bisericii „Sf. Ilie“ în anul 1837, avea pe lângă cele patru clase primare şi un internat cu 15 bursiere, „care sunt conduse de patru pedagoage şi cărora li se mai predă şi limbile franceză, germană şi piano“. „Profesoara de limba franceză era plătită cu 160 de lei lunar, una de germană cu 70 de lei, o maestră de lucru de mână cu 120 de lei, o maestră de ţesut şi tors cu 70 de lei, o maestră de canto şi piano cu 120 de lei“, în vreme ce bursierele primeau câte 40 de lei pe lună pentru întreţinere, dar şi medicamente în caz de boală. La sfârşit de an şcolar, pentru merite deosebite la învăţătură primeau premii constând în cărţi, „stămburi“, dar şi material pentru ţesut, hărţi, globuri.
Exista în Craiova de odinioară şi o Şcoală particulară de cântăreţi, înfiinţată în 1896 prin stăruinţa preotului N. Georgescu, fost profesor la Şcoala Centrală, care era întreţinută de clerul judeţului Dolj. „Elevi au fost până la 80. Au absolvit anual 10-15. Mulţi dintre ei sunt cântăreţi, de exemplu la Biserica Hagi-Enuşi e cântăreţul din stânga, la Sfântul Gheorghe Nou, apoi canonarhul (ajutorul de cântăreţ) de la Madona Dudu. Studiile ţin trei ani. Se predau: muzica bisericească orientală, cântările practice, tipicul sau rânduiala serviciului divin, citirea, noţiuni de morală, noţiuni de muzică vocală occidentală“.
Mai funcţionau, de asemenea, Pensionul Margot, în casele Tache Copcea, „alăturea cu casele N. Glogoveanu“, Pensionul Globaridis, unde toţi fii de bogătaşi, de negustori mari învăţau limbile română, greacă, franceză şi germană, Şcoala particulară a lui Cioacă instalată în propria casă, pe „stada gărei“, o şcoală în care fiecare elev plătea pe lună doi sfanţi, dar şi Şcoala de lângă Biserica Sfântul Gheorghe Nou. În această din urmă instituţie de învăţământ scrierea se făcea cu chirilice. Se scria numai pe hârtie, se citeau poeziile lui Bolintineanu şi se recitau, în vreme ce mai toate cărţile peste care se aplecau învăţăceii erau făcute de Eliade Rădulescu. „Elevii plăteau trei sfanţi pe lună, bani daţi înainte. Veneau la şcoală, cât timp puteau plăti; stăteau cam trei – patru luni şi totuşi când eşiau ştiau a citi, scri bine şi a socoti, cum afirma dascălul Râmniceanu“.
Alte timpuri, alte reguli
În Școala Centrală, dar şi în cele particulare, viaţa se consuma după alte coordonate, străine celor ce trec astăzi pragurile instituţiilor de învăţământ. „Când intra dascălul în clasă, şcolarii stăteau în picioare şi ziceau rugăciunea: «Tatăl nostru». După terminarea lecţiilor, întotdeauna şcolarii spuneau tabla înmulţirei. Seara la plecare citeau rugăciunea «Dumnezeule cel vecinic», apoi se închinau zicând în cor: «În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh» şi după aceea adăogau cuvintele: «Să te găsim D-le profesor sănătos»“.
Şi examenele se ţineau altfel. De exemplu, la Sfântul Petru „se făcea examene în prezenţa părinţilor copiilor. Se examinau câte doi băeţi pe zi, fiecare şcolar fiind examinat în faţa părinţilor săi. De aceea, examenul ţinea până la 20 zile“.
Dat fiind faptul că învăţământul se desfăşura urmând principiul disciplinei, sentimentului religios şi bătăii, „de ordinar cu cumpătare“, interesantă şi într-o oarecare măsură actuală este şi concluzia lui Th.I. Ionescu, pe care o redactăm ad litteram: „Nu ştiu dacă nu era mai bun regimul bătaei aplicat în şcoalele din timpurile trecute decât spiritul acesta de libertate şi blândeţe fără margini a tinerimei, care, în general, crede că-i e permis totul. Nu se zice că astăzi toată tinerimea e rea, căci atuncea ar trebui să disperăm cu totul de viitorul ţărei şi neamului nostru. Destul de rău e, însă, că o mare parte din ea e pe căi rele şi pericolul e ca şi partea bună să nu se molipsească de la cea rea. Trebuie luate măsuri cât mai de curând pentru a îndepărta tinerimea de la deprinderile rele, căci astfel viitorul ţărei e periclitat“.
