S-au scurs 100 de ani de la naşterea Mariei Tănase şi 50 de când a început să cânte îngerilor. Astăzi, o aducem în prezent, graţie rândurilor însemnate în lucrarea „Maria Tănase şi cântecul românesc“ purtând semnătura lui Petre Ghiaţă şi a lui Clery Sachelarie, dar şi poveştilor de viaţă ale artistului plastic şi caricaturistului craiovean Gabriel Bratu.
„Maria Tănase, spre deosebire de alţi artişti, a cântat muzica tuturor regiunilor din România şi toţi se jură că «îi de acolo», căci nu a făcut o diferenţă. Nu s-a prostit când a cântat moldoveneşte sau ardeleneşte sau muzică bănăţeană. Dar ea era de aici, din Oltenia noastră, chiar dacă doar pe jumătate“, ne introduce în lumea mirifică a cântului popular artistul plastic şi caricaturistul Gabriel Bratu.
Aici, pe aceste meleaguri, s-a născut în 1877, în comuna Mierea Bircinii, peste apa Amaradiei, în nordul fostului judeţ Dolj, Ion Tănase, tatăl Mariei Tănase.
„… în primăvara anului 1904 – îşi lasă boii şi plugul sărăciei de acasă, îşi croieşte din gorun o cobiliţă şi din mesteacăn două coşuri, luând drumul Craiovei să-şi facă rost de «crăiţari».
Din negoţul cu coşurile şi cobiliţa purtată voiniceşte pe umeri în fiecare dimineaţă pe uliţele capitalei Olteniei, flăcăul de pe Amaradia îşi agoniseşte banii trebuincioşi ca să-şi încerce norocul în legendara cetate a lui Bucur“ stă notat în volumul „Maria Tănase şi cântecul românesc“.
Şi va reuşi peste ani, alături de Ana Tănase, mama marei artiste, să se mute în mahalaua Cărămidarilor şi să-şi înjghebe o grădină proprie pe o bucată de pământ cumpărată de la nişte greci, în fundătura Livada cu Duzi. Vor ţine cu flori şi legume marile case din Bucureşti. Aici, printre bujori şi cepe de lalele din Olanda, trandafiri de Luxemburg, garoafe, varză şi castraveţi va copilări fetiţa cu păr galben, Maria lui Ion al Ilincăi, care văzuse lumina soarelui pe 25 septembrie 1913.
„Când tropotul cailor şi uruitul roţilor se depărtează şi se sting, Ion al Ilincăi închide porţile grădinii, pornind pe aleile şi potecile dintre straturi, purtând în braţe fata cea mică şi îngânându-i la ureche cântecele de jale şi bucurie, deprinse în copilărie şi adolescenţă pe Valea Amaradiei, laolaltă cu cântecele auzite pe la grădinile de vară“.
Şi azi aşa, mâine aşa, cu cântece şoptite în ureche, se pomeneşte Maria fredonând într-o zi pe genunchii tatălui cel dintâi cânt: „Lui, lui, lui/ Nu e fata grecului, /E fata rumânului/ Cu cercelul de mărgean/ Cumpărat acum un an…“.
Aşa a început totul. Iubirea pentru cântul popular nu s-a stins niciodată în sufletul Mariei Tănase.
Poveşti de viaţă
Se pare că toate întâmplările vieţii o vor conduce pe un singur drum: al cântului. „Odrasla din urmă a lui Ion al Ilincăi, nimeni alta decât Maria Tănase, se îmbolnăveşte tot alergând printre tufişurile grădinei. Amigdalitele i se inflamează şi mergând cu ea la doctor acesta încearcă să o liniştească spunându-i blând: «Taci, Mărie… taci! Ce mai cântăreaţă ai să fii tu într-o bună zi!»“.
Mai apoi „Când o vaccinează împotriva vărsatului, cum fetiţa se tot codeşte, medicul circumscripţiei o mângâie: «Stai cuminte, Mărioară, să-ţi facem o frunză frumoasă de trifoi cu patru foi, ca să n-ai semn urât pe braţ, când vei purta, ca artistă, rochie cu mâneci scurte», sunt crâmpeie de viaţă zugrăvite în volumul „Maria Tănase şi cântecul românesc“.
„Cel dintâi autentic rapsod al acestui pământ“, după cum frumos o numea Mihail Sadoveanu, va încânta cu fiecare vers izvorât din pământul românesc, ajungând în sufletul celor ce o ascultau şi rămânând acolo pentru vecie.
Lumea îi iubea cântul, la fel cum o iubea şi pe ea. Era un om cu suflet mare, o mare doamnă: „Eram împreună într-o frumoasă zi de vară, la Parc (Parcul „Romanescu“ -n.r.). Şi era cu noi şi Fărămiţă Lambru, un fel de copil de suflet al Mariei Tănase. Aş putea zice că Fărămiţă Lambru a trăit cât a trăit datorită Mariei Tănase. Era bolnav de plămâni rău şi coana Maria era cea care cumpăra pelicilină. În zilele acelea de pelicilină se auzise, dar nu se ştia ce e. Le lua de afară. Costau enorm. Maria Tănase l-a luat, l-a tratat, l-a trimis la sanatoriu şi aşa şi-a lungit viaţa Fărămiţă Lambru.
Eram la Debarcader. Acolo multă lume. De abia am găsit o masă să ne aşezăm. Pe vremea aceea cânta cineva cu chitara printre mese, pentru un leu. Ajungând în dreptul nostru, dând cu ochii de coana Maria s-a oprit.
Maria Tănase l-a întrebat de ce s-a oprit. El cu chitara în mână i-a răspuns. «Nu mai cânt pentru că în faţa dumneavoastră glasul meu ar suna a doagă». Lucru ăsta a făcut-o praf pe coana Maria, care s-a ridicat, l-a sărutat pe amândoi obrajii şi i-a dat 100 de lei.
La vremea aceea, o friptură era 8 lei, parcă. Tabloul fantastic a fost că toţi de la Debarcader erau în picioare şi aplaudau, iar Fărămiţă Lambru plângea în hohote. Şi am văzut şi în ochii coanei Măria picături de rouă. Aşa era ea“, povesteşte Gabriel Bratu.
Lumea Mariei Tănase, zămislită din dragostea nemărginită pentru cântul şi portul popular, s-a născut o dată cu fetiţa cu părul galben şi continuă să trăiască şi astăzi. Poveştile din paginile îngălbenite de vreme, înregistrările, arhive de aur din care răzbate acel glas fără seamă pe plai mioritic vorbesc şi vor vorbi vreme lungă despre dulcele cânt popular al „celui dintâi autentic rapsod“ al acestui pământ.
