11.4 C
Craiova
vineri, 1 noiembrie, 2024
Știri de ultima orăLocalRomeo, Julieta şi Malaxorul

Romeo, Julieta şi Malaxorul

După Sonetele celor de la Berliner Ensemble şi Visul coreean al unei nopţi de vară, Festivalul Shakespeare din acest an a continuat cu povestea clasică de dragoste a lui Romeo şi a Julietei, într-o montare a Teatrului Municipal din Vilnius, Lituania. Regia i-a aparţinut lui Oskaras Korsunovas, care a deschis acum doi ani Constelaţia Hamlet.

Într-o sală înţesată de oameni aşezaţi nu doar pe scaune, ci şi pe scări sau aproape pe marginea scenei, actorii din Vilnius au populat subit decorul spectaculos, s-au aliniat – de o parte, personajele din familia Capuleţilor, de cealaltă, familia Montague – şi au rămas împietriţi cinci lungi minute (dacă nu mai mult), scrutând sala, timp în care liniştea era întreruptă, din când în când, de chicoteli din public. Apoi a început.

Vrăjmăşia pizzarilor

Marele merit al lui Korsunovas a fost, şi de această dată, originalitatea cu care a tratat o poveste atât de cunoscută. Dacă „Hamletul“ său a fost întunecat, strident, apăsător, în „Romeo şi Julieta“ registrul a fost altul. Căci regizorul a venit cu ingenioasa idee de a întruchipa lupta celor două familii veroneze uzând de elementele specifice spaţiului în care se petrece acţiunea. Iar o poveste din bella Italia, oricât de tragică ar fi, rămâne, totuşi, o poveste din bella Italia.
Scenografia a fost gândită pentru a sprijini îndeaproape această plasare spaţială care a oferit noi valenţe tragediei shakespeariene. Două bucătării în perfectă simetrie, cu tigăi atârnate pe pereţi, cu masă de lucru şi cu schelete aşezate pe rafturi, prevestind finalul deja cunoscut. În fiecare dintre ele, familiile frământă vârtos, apoi îşi măsoară talentele aruncând bucăţile de cocă pe masă într-un mod asemănător cu felul în care băieţaşii fac concursuri privitoare la propria bărbăţie. Competiţia, zarva şi gestica specifică italienilor stârnesc hohote de râs.
Principele Veronei este, de această dată, un signore, Mercuţio este uşor homosexual, iar Paris dovedeşte că este demn de Giulietta frământând cu preţiozitate coca sub privirile amuzate ale Capuleţilor, scoţând sunete caraghioase. Ascultăm tarantelle şi râdem chiar şi în momente negre, precum acela în care Tybalt şi Mercuţio mor. Însă Korsunovas are grijă să ne amintească, din când în când, că asistăm, totuşi, la o poveste fără happy-end, iar scenele legate de cei doi îndrăgostiţi sunt însoţite, de regulă, de o muzică diferită, adâncă. De câteva ori, revine ţiuitul strident atât de înfricoşător în „Hamlet“, însă dispare înainte să ne înfiorăm. În ciuda personajelor cu gesturi şi costume de italiano vero, care creionează o atmosferă mult mai puţin tensionată decât ne-am aştepta, povestea îşi urmează, inevitabil, cursul.

„Trebuie să moară. Şi trebuie să-i aplaudăm“

După două ore de joc, cam după scena în care cei doi amorezi îşi unesc destinele în faţa părintelui, se aprind luminile. Câţiva copii de 9-10 ani de pe scaunele de alături şuşotesc. Se întreabă dacă s-a terminat. „Nu, n-are cum să se fi terminat. Trebuie să moară. Şi trebuie să-i aplaudăm“. Când spectatorii revin în sală, toţi îşi găsesc loc pe scaune. Unii au preferat să rămână cu o poveste neîncheiată, dar fericită. O poveste cu doi copii care s-au căsătorit şi atât. La ora aceea, destul de târzie, era mai simplu aşa.
Cei care au rămas au asistat la o derulare clasică a firului narativ. Moartea a fost expusă printr-un artificiu metaforic, atât la Tybalt şi Mercuţio, cât şi în scena finală. Căci fiecare personaj murea frumos, albindu-şi faţa cu făina din malaxorul care venea periodic în mijlocul scenei pe nişte şine, într-un zgomot teribil. Malaxorul din „centrul lumii“ este, probabil, unul dintre cele mai importante elemente, căci din el izvorăsc atât iubirea, cât şi moartea. Este locul unde Romeo îi fură primul sărut Julietei, este locul unde amândoi se regăsesc în moarte în ultima scenă a tragediei.
 Fiind deja familiarizaţi cu scenografia şi cu ideile ingenioase ale regizorului, în a doua parte a piesei puţine elemente de regie mai erau menite descoperirii la finalul pauzei. Aşa că unii s-au plictisit, alţii au fost obosiţi de cele trei ore şi jumătate de spectacol, câţiva au plecat din timpul reprezentaţiei, pierzându-şi răbdarea. Piesa a luat sfârşit abia după miezul nopţii. Poate că, pe alocuri, dialogurile au fost prea lungi, poate că nici Korsunovas nu a reuşit să menţină nivelul la fel de ridicat pe tot parcursul a sute de minute. Însă versiunea sa nu poate trece, în nici un caz, neobservată.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS