17.3 C
Craiova
marți, 4 octombrie, 2022
Știri de ultima orăLocalEternul Marin Sorescu

Eternul Marin Sorescu

Dacă timpul ar fi avut răbdare, pe 29 februarie anul acesta Marin Sorescu ar fi împlinit 76 de ani. Fratele mijlociu al marelui scriitor dispărut, George Sorescu, critic şi istoric literar, poet, prozator şi traducător, a acordat GdS un amplu interviu în care a povestit unele evenimente mai puţin cunoscute din viaţa lui Marin Sorescu, dialog care a apărut, în serial, doar în ediţia tipărită a GdS din zilele de 13,14 şi 15 februarie. Publicăm acum, pe net, interviul integral cu George Sorescu.

Inedit: Marin Sorescu, reţinut în Bălceşti, încarcerat în Craiova!

– Domnule profesor George Sorescu, ar trebui să încep acest interviu cu o întrebare de… început: când este născut Marin Sorescu, pe 19 februarie sau pe 29 februarie? Ezitări au fost şi la zilele de naştere ale lui Eminescu şi Creangă…
– „Puţină mitologie nu strică!“, preciza G. Călinescu în studiul monografic dedicat marelui poet din Ipoteşti. Fireşte, nu avem în vedere o privire comparativă. Marin Sorescu este născut la 29 februarie 1936. Au existat discuţii în jurul datei de naştere a lui, mai ales că oamenii nu sunt obişnuiţi cu anul bisect (Anii bisecți sunt anii în care luna februarie are 29 de zile, în loc de 28 de zile, iar anul, 366 de zile, în loc de 365 de zile. Ziua suplimentară este necesară aproximativ o dată la patru ani din cauză că perioada de rotație a Pământului în jurul Soarelui nu constituie un număr întreg de zile, ci este de 365,2422 zile – n.r.). În unele lucrări cu caracter biografic, a fost trecută ziua de naştere a lui Marin drept 19 februarie, dar această dată, repet, este eronată.
– Cum a ajuns fratele dumneavoastră, o fire sensibilă, cu înclinaţii spre literatură, să urmeze cursurile unui liceu militar, cel de la Predeal, deşi el începuse Liceul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova?
– Ne aflam într-un moment în care ţărănimea română era supusă unor opresiuni din punct de vedere politic şi chiar la nivel literar. Pământurile fuseseră luate, mama era văduvă cu şase copii, confruntându- se cu greutăţi materiale. Marin a urmat câteva luni de gimnaziu la Liceul „Fraţii Buzeşti“, apoi a trecut la alt gimnaziu, mai aproape de casă, la Murgaşi. A revenit la „Fraţii Buzeşti“, moment în care o comisie de la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir“ din Predeal s-a prezentat la liceul din Craiova pentru a recruta băieţi buni la învăţătură, iar directorul de atunci al Liceului „Fraţii Buzeşti“, filologul şi profesorul I.D. Lăudat, l-a recomandat comisiei pe elevul Marin Sorescu. A urmat o corespondenţă între mine, aflat la Bucureşti (student), şi Marin Sorescu, care mi-a cerut sfatul dacă e bine sau nu să meargă la Liceul Militar din Predeal. Eu am consultat un membru al familiei, o soră a mamei, Maria Sorescu, căsătorită, profesoară de italiană în Bucureşti, iar aceasta mi-a sugerat că, în situaţia dificilă prin care trecea familia noastră, să-l las pe Marin să meargă la Liceul Militar din Predeal, ceea ce s-a şi întâmplat. Aici s-a remarcat, ab initio (de la început – n.r.), ca un elev cu reale posibilităţi intelectuale şi de creaţie. A înfiinţat şi a condus un cenaclu literar, „Nicolae Bălcescu“, a început să scrie şi să publice poezii la câteva reviste, epigrame, proză scurtă, poeme. Printre acestea, un celebru poem romantic intitulat „Expatriatul“, închinat lui Nicolae Bălcescu. Mi le trimitea mie la Turnu Severin, chipurile să le citesc şi, eventual, să le corectez. Când am citit acest poem, l-am întrebat, printr-o scrisoare, dacă îi aparţine, dacă l-a scris el…
– Eraţi neîncrezător în talentul lui, de ce l-aţi întrebat?
– Credeam în talentul lui…Doar l-am întrebat! Atunci, Marin mi-a trimis o lungă scrisoare în care, printre altele, mi-a precizat că poemul este scris de el: „În faţa strălucirii sale, îngenunchind ca la altar, vărsai atunci pe albe coale, câteva lacrimi de jale, cu luciu de mărgăritar. Deci, versurile-s ale mele, A mea e vina că le-am scris, Tu poţi să faci ce vrei cu ele, Îndreaptă stilul din rondele, Fă corecturi pe manuscris“. Am încercat să-i public poemul, era dorinţa lui expresă. Eu conduceam pe atunci un cenaclu literar în Turnu Severin, „Alexandru Vlahuţă“, publicasem deja sonete şi poezii în „Oltenia literară“, dar n-am reuşit să-i public acel poem. Mi-a trimis apoi un caiet de versuri şi pe care abia postum i le-am publicat, „Versuri inedite“, Editura „Scrisul Românesc“ şi Editura „Alma“ din Craiova.
– De ce n-aţi reuşit să publicaţi cartea în acei ani?
– Am trimis manuscrisul unei edituri din Bucureşti, dar răspunsul a fost dezarmant, respectiv că nu se poate publica deoarece nu reflectăm realităţile socialiste din România! Citez din memorie: „Când tractoarele ară pe ogor- citiţi ziarele- nu e timpul să folosim alte modalităţi de creaţie“. Fără comentarii!
– Revenind la perioada de elev a lui Marin Sorescu la Liceul Militar din Predeal: mi-aţi povestit o întâmplare, anume că Marin Sorescu, după absolvirea liceului, a fost reţinut în Bălceşti şi dus la Craiova, unde a stat aproape două săptămâni. Oferiţi-mi detalii.
– Este un episod interesant, mai puţin cunoscut. Marin absolvise Liceul Militar din Predeal şi, conform regulamentelor militare de atunci, trebuia să continue cariera militară, să devină ofiţer. El însă nu mai dorea să rămână în armată, era o viaţă cazonă pentru el. A plecat din Predeal, a venit acasă la Bulzeşti, decis să nu revină în armată. Într-una din zile, s-a dus la Bălceşti (reşedinţa de raion a comunei noastre, Bulzeşti) pentru a-şi schimba buletinul şi totodată să trimită, prin poştă, echipamentul său militar înapoi la Predeal deoarece el, repet, voia să renunţe la cariera militară. La Bălceşti însă a fost reţinut! Nu se prezentase la Predeal să se facă ofiţer, era considerat un fugar! A fost trimis, sub escortă militară, la Craiova, şi încarcerat în Palatul „Jean Mihail“, actualul Muzeu de Artă din Bănie, acolo era pe atunci şi un fel de sediu al comenduirii armatei sau aşa ceva, nu-mi amintesc exact. Am venit cu mâncare de la Bulzeşti… L-am găsit prin curtea Palatului „Jean Mihail“, nu putea ieşi de acolo deoarece era reţinut pentru neprezentare. Era o situaţie critică pentru Marin şi familia noastră.
– Cum a ieşit din încurcătură?
– Cineva îi sugerase faptul că ar putea scăpa din armată pe motive medicale. Şi astfel, anul 1955 – în loc să fie dedicat admiterii la o facultate umanistă – a fost consumat de Marin Sorescu cu trei controale medicale efectuate de comisiile medicale din trei oraşe: Bârlad, Bacău, Cluj. Şansa lui, un colonel de la comisia medicală din Cluj, care, deşi medic militar, era umanist prin formaţia lui spirituală. Acesta, din dialogul purtat cu Marin, absolvent de liceu militar, şi-a dat însă seama că tânărul are o vocaţie aparte, că nu este util pentru cariera militară. Ca fapt divers: i-a dat o temă şi l-a pus să compună, pe loc, o poezie pe subiectul respectiv. Marin a scris-o imediat, impresionându- l pe colonel. În final, i-a întocmit lui Marin un dosar în care a scris că este inapt pentru cariera militară şi, în acest fel, îi era deschis drumul către valorile umaniste.

Hărţuit şi acuzat pe nedrept

– Domnule profesor George Sorescu, sunteţi considerat „mentorul şcolit“ al lui Marin Sorescu…
– Sintagma „mentorul şcolit“ nu-mi aparţine mie, ci lui Marin Sorescu însuşi. El a folosit-o într-un interviu acordat Gabrielei Rusu-Păsărin de la Radio Oltenia Craiova, dialog inclus în volumul „Portrete în oglinzi paralele“ (1997). Nu trebuie să se înţelegă faptul că eu aş revendica cumva geniul lui Marin Sorescu. Întâmplarea a făcut ca noi doi să fim foarte apropiaţi în probleme de istorie, critică şi creaţie literară. Eu, mai în vârstă decât Marin cu nouă ani, eram profesor de limba română la Liceul „Traian“ din Drobeta Turnu Severin, iar el, elev şi apoi student. În această perioadă (vreme de opt ani, cât am fost profesor la Turnu Severin) a existat între noi doi o consistentă corespondenţă; îi eram, într-un fel, interlocutor de idei în sfera valorilor literare. Totodată, datorită împrejurărilor vitrege în care familia se afla, a trebuit să-i fiu, într-un fel, şi susţinător material în câţiva ani, mai ales în perioada studenţiei, Marin era student la Iaşi… În anul III a pierdut bursa temporar deoarece a trecut de la secţia de slavistică, prin susţinerea a 22 de examene de diferenţe, la secţia de limba şi literatura română. Mai târziu, prin 1958, venind pe acasă, la Bulzeşti, răcise şi, internat, a pierdut din nou bursa. Eu, din salariul de profesor, l-am ajutat în aceste perioade dificile din punct de vedere financiar. Nu vreau însă să se creadă că am fost un mentor total al lui Marin Sorescu, însă i-am intuit geniul creator încă din perioada studiilor liceale şi universitare. I-am stat alături în diversele dialoguri cu teme literare. El se arăta foarte interesat de caracterul vast al acestor dialoguri pe teme de literatură, de lingvistică, de semantică, de metrică şi prozodie.
– Aţi vorbit despre episodul renunţării lui Marin Sorescu la cariera militară… După acest episod inedit, Marin Sorescu a dat admitere la facultate. De ce la Iaşi, departe de casă?
– Iniţial, la Bucureşti, la Facultatea de Filologie, dar locurile erau ocupate (!), motiv pentru care a plecat la Iaşi. Aici, nemaifiind locuri la literatura română, s-a înscris la secţia slavistică, unde a rămas primii trei ani de facultate. Apoi a trecut, cum am precizat mai sus, la secţia de română. La Iaşi a dezvoltat o activitate literară foarte prodigioasă şi foarte nuanţată. A publicat – la Iaşiul literar, Tânărul scriitor, Flacăra Iaşiului şi Tribuna (Cluj) – poezii, poeme şi proză scurtă.
– Când i-a trimis poezii lui George Călinescu?
– În 1964, înainte de publicarea volumului său de debut, Marin Sorescu, la sugestia noastră, i-a trimis, prin poştă, lui Călinescu 21 de poezii. Era o fire emotivă şi nu avea curajul să se prezinte personal la George Călinescu. G. Călinescu, academician, profesor universitar, un critic notoriu, i-a citit poeziile, poemele şi a rămas surprins de vocaţia deosebită a lui Marin Sorescu. A publicat două articole despre el, unul intitulat „Un tânăr poet“ (în „Cronica Optimistului“ din revista Contemporanul). În aceste articole, Călinescu îi recunoştea lui Marin inteligenţa sclipitoare, capacitatea de a crea poezii şi poeme în  limbajul comun, fantezia: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune“ – George Călinescu. De fapt, George Călinescu a fost singurul critic şi istoric literar care a intuit, în mod clasic, vocaţia lui Marin Sorescu. Adăugăm că acelaşi critic, bolnav, îi mărturisea lui Dinu Pillat:  „Acest băiat are sclipiri de geniu! Aş vrea să scriu ca Marin Sorescu“.
– Cum a ajuns la Craiova, redactor-şef la Ramuri?
– După absolvirea facultăţii de la Iaşi, a venit în Bucureşti şi a fost numit redactor-şef al revistei Viaţa Studenţească (1960-1962), apoi a trecut la Luceafărul (redactor, 1962-1965), revistă la care şi publica. La Luceafărul, unde l-am şi vizitat, lucra într-un birou împreună cu Eugen Barbu. Mai târziu, văzându-l în plină glorie pe Marin, Eugen Barbu, invidios, formula rezerve şi critici maliţioase la adresa fratelui meu. Între 1965 şi 1973 a lucrat la studioul cinematografic „Alexandru Sahia“, ca redactor-şef.  Prin 1978, domnul Ionel Ceţăţeanu m-a chemat – eram cadru universitar al Universităţii din Bănie – şi mi-a spus să-l rog pe Marin Sorescu să vină în locul lui Al. Piru la revista Ramuri, ca redactor-şef. Marin Sorescu se afla la Berlin, invitat acolo cu o bursă pe un an. Şi-a dat consimţământul.
–  Ca redactor-şef la Ramuri, apoi ministru al culturii, Marin Sorescu a avut de înfruntat unele jigniri, contestaţii, plus invidia unor scriitori ai vremii. A fost Marin Sorescu un om fragil în războiul cu „jungla prietenească“ de lângă el?
– Este mult de narat. Sunt situaţii şi momente critice, care pur şi simplu l-au îmbolnăvit… Când Marin prelua conducerea revistei Ramuri, în 1978,  el avea o bogată experienţă literară şi impresii acumulate în multe, multe călătorii în afară. El l-a înlocuit la Ramuri pe profesorul Al. Piru, un intelectual cu largi informaţii, dar foarte subiectiv, ca şi Eugen Barbu. Ulterior, Marin Sorescu le răspundea – replici memorabile!…
Despre activitatea lui la Ramuri, 1978-1991: el a ridicat nivelul estetic al revistei, publicând creaţii ale scriitorilor români importanţi, inclusiv din zona Olteniei, dar şi nume importante din afara României, interviuri cu renumiţi scriitori străini ş.a.m.d. Totodată, a recrutat tineri la revistă, care ulterior, în 1991, îl reclamau la Uniunea Scriitorilor… Marin Sorescu, scârbit de lucrătura acestei oculte, şi-a dat demisia, continuându-şi activitatea la revista Literatorul. Totodată, a fost director al Editurii „Scrisul Românesc“ din ianuarie 1990 şi până la sfârşitul vieţii.
– Au existat zvonuri cum că moartea lui Marin Sorescu ar fi învăluită într-un oarecare mister, că decesul este destul de suspect… Cum comentaţi aceste zvonuri?
– El a murit de o hepatită, aceasta-i cauza oficială a decesului său surprinzător. Cum a ajuns însă Marin, un om extrem de echilibrat, precaut, fără nici un fel de abuz, în acea situaţie critică din 1996 (când a murit la doar 60 de ani), a născut destul de multe suspiciuni, unele bazate pe lucruri reale. Din cauza deselor călătorii în lume, din cauza asocierii pe nedrept a numelui lui cu acea meditaţie transcedentală şi, mai ales, din cauza hărţuirii lui de către serviciile secrete româneşti de până în 1990, Marin, om extrem de sensibil, se consuma enorm. De exemplu, după fiecare vizită în Occident, acasă la Marin Sorescu se prezenta cineva şi-l teroriza cu întrebări despre respectiva vizită. În Occident a fost uneori provocat cu fel de fel de întrebări despre politica României de atunci, dar el răspundea scurt: Nu fac politică! A apărut, în primăvara anului 1982, momentul cu meditaţia transcedentală şi Marin Sorescu a fost acuzat pe nedrept. El nu a fost implicat în acea mişcare.
S-a consumat mult, a fost extrem de afectat, iar toate aceste hărţuieli şi nedreptăţi i-au cauzat sănătăţii.

Au dispărut manuscrisele lui Marin Sorescu!

– Marin Sorescu a fost internat la Spitalul Elias din Bucureşti, unde a şi decedat. Mi-aţi spus că a fost şi la Paris…
– Da. Cu câteva luni înainte de deces (Marin Sorescu a murit pe 8  decembrie 1996 – n.r.), într-un moment în care boala i se agravase, i-am sugerat în mod insistent să meargă la Paris pentru a face un transplant de ficat. A fost ajutat de ministrul de externe al României de atunci, care a intervenit pentru fratele meu la un spital cunoscut din Paris, dar era prea târziu… A fost tot timpul conştient, a avut o rezistenţă activă până în ultimul moment al vieţii.
– La moartea lui au rămas manuscrise inedite – poezie, eseu, jurnal, roman, aşa am citit undeva. Dumneavoastră puteţi oferi detalii despre soarta acestei moşteniri literare?
– Este o problemă delicată şi ciudată. Încă nu cunosc adevărul, ci am doar bănuieli. Ce s-a întâmplat? În momentul în care Marin Sorescu era în Craiova, el primea multă corespondenţă de la personalităţi din România şi din străinătate. Mă ştia pe mine că sunt un spirit foarte ordonat – publicasem câteva volume de istorie şi critică literară şi fusesem şcolit în direcţia culegerii şi organizării unor dosare de arhivă, cu documente -, mi-a cerut sprijinul. L-am ajutat să-şi strângă şi să-şi ordoneze în dosare corespondenţa primită la Craiova. El a continuat această arhivare, a adăugat, pe lângă corespondenţă, şi alte scrieri de-ale lui etc. A luat toate aceste dosare şi le-a dus la Bucureşti. După decesul lui, am întrebat-o pe Virginia, soţia lui, despre moştenirea literară lăsată: Ce a rămas de la Marin?… Răspunsul ei a fost: „Cam cât ar mai scrie un scriitor o viaţă întreagă!“. Soţia a înfiinţat Fundaţia „Marin Sorescu“. După câţiva ani, în 2002, a murit şi Virginia Sorescu… După un anume timp, m-am dus la Bucureşti să fac copii după manuscrisele lui Marin Sorescu şi să le arhivez, aşa cum stabilisem într-o şedinţă a Fundaţiei „Marin Sorescu“. Nu am mai găsit nimic!
– Cine ar fi putut să le ia?
– Nu ştim!
– De unde provin lucrările lui Marin Sorescu pe care le-aţi publicat în ultimii ani?
– „Poezii inedite“ şi „Săgeţi postume“ sunt lucrări pe care le aveam de mult în colecţia mea personală, mi le-a trimis Marin Sorescu pe când eram tânăr profesor la Drobeta Turnu Severin. Textele din volumele „Parodii. Fabule“ şi „Proză scurtă“ sunt din presa vremii. Aceasta-i situaţia cu moştenirea literară a lui Marin Sorescu, din păcate! De problema editării şi reeditării cărţilor lui Marin Sorescu se ocupă fiica lui Ion Sorescu, Sorina Sorescu, critic literar, care este mandatara noastră, a moştenitorilor familiei Sorescu dinspre Marin Sorescu.
– Ce cărţi de Marin Sorescu se vor publica în acest an?
– Vor fi două apariţii: „Configurări grafice“, volumul II, şi „Jurnal V. Inedit“, ambele la Editura MJM din Craiova.
– Deşi există, Casa Memorială „Marin Sorescu“ de la Bulzeşti nu este introdusă în circuitele turistice. Cine o administrează în prezent?
– O administrează Fundaţia „Marin Sorescu“, iar fratele meu, Ion Sorescu, are grijă efectiv de ea la Bulzeşti.
– Când s-a apucat Marin Sorescu de pictură?
– Pictura, o altă pasiune a lui, a fost precedată de grafică. Elev fiind, în perioada studiilor gimnaziale, Marin desena. Am descoperit în podul casei noastre de la Bulzeşti un carneţel al lui cu poezii copiate din marii clasici şi câteva poezioare ale lui din perioada aceea însoţite de câteva desene reprezentând animale, desene foarte sugestive şi interesante. A continuat să deseneze… Mai târziu, portrete. Când stătea de vorbă cu cineva, îi făcea portretul. I-am publicat, postum, un volum de grafice, „Configurări grafice“, urmând să apară în acest an, aşa cum am precizat mai sus, şi volumul II. După perioada de desene şi portrete, a urmat pictura… Are o pictură originală. Pare o pictură naivă, dar nu este aşa. În realitate, Marin Sorescu s-a detaşat de canoanele clasice.
– Unde pot fi admirate acum aceste picturi ale lui Marin Sorescu?
– La Casa Memorială „Marin Sorescu“ din Bulzeşti şi la Muzeul de Artă din Craiova.
– Marin Sorescu a şi călătorit mult…
– Foarte mult! A călătorit în patru continente. Într-un eseu nepublicat, Marin îşi exprima intenţia de a publica impresiile, jurnalul călătoriilor sale – itinerarii specifice firii lui demonice – în câteva tomuri, intitulate sugestiv „Impresii din Europa, cele două Americi, Africa şi Asia“. Şi impulsul daimonic (demonul călătoriilor) îşi află, probabil, motivaţii într-o anumită genă a familiei noastre. Nu e locul pentru alte destăinuiri…
– Ce aţi vrea să mai spuneţi despre Marin Sorescu?
– Multe… N-am evocat toate momentele din viaţa lui. Din câte l-am cunoscut încă din copilărie, din cunoaşterea operei, inclusiv din creaţiile pe care le-am putut salva, din comentariile unor specialişti români şi din străinătate de mare format spiritual şi intelectual, trebuie subliniat faptul că nu este vorba de un scriitor obişnuit. E vorba de  un geniu! Marin Sorescu a moştenit un cod genetic de la tatăl nostru, Ştefan Sorescu. În acelaşi timp, el a dovedit prin ceea ce a scris că avea „tea moira“, darul zeilor, în accepţie antică. A fost original şi, prin ceea ce putea să creeze, s-a detaşat imaginar şi conceptual de vechile canoane. Nu sunt subiectiv, dar cred că Marin Sorescu poate fi situat printre scriitorii de mare format spiritual.

Marin Sorescu, cronicar sportiv

Pe vremea când echipa de fotbal Universitatea Craiova ajungea în semifinalele Cupei UEFA, 1982-1983, scriitorul Marin Sorescu a publicat şi câteva tablete de sport în Ramuri, revistă al cărei redactor-şef era. De altfel, în pagina de sport a revistei Ramuri din acei ani glorioşi ai „Craiovei Maxima“ avea pe atunci o rubrică despre fotbal („Dribling“) şi marele fotbalist al Universităţii Craiova din acei ani, Ilie Balaci. Reproducem mai jos tableta lui Marin Sorescu din Ramuri, aprilie 1983, după eliminarea Universităţii Craiova din semifinalele Cupei UEFA 1983.

Marin Sorescu: „U“ Craiova – la anul una din campioanele europene
 
Universitatea Craiova rămâne în continuare una din cele mai puternice echipe de club din Europa. Doar neşansa a făcut să nu se califice în finala Cupei U.E.F.A. (ediţia 1982-1983 – n.r.) căci jocul formaţiei noastre a fost şi de data asta superior. Ea va fi un adversar de temut la viitoarele competiţii internaţionale (Cupa Campionilor, eventual, de ce nu?). Aş zice că abia de-acum înainte începe cariera sa internaţională, această cursă neobişnuită până în semifinala Cupei U.E.F.A., care ne-a ţinut cu sufletul la gură, a atras atenţia asupra echipei româneşti care are cele mai numeroase talente autentice, e tenace, inspirată, jocul său fiind mai totdeauna intens, elegant, spectaculos. Amânăm, aşadar, doar cu un an speranţa şi certitudinea noastră de a vedea-o campioană europeană, fiind alături de ea cu toate tălăngile noastre (care pe stadion nu s-au prea auzit), cu inima şi vorba prietenească mai ales în momente din acestea grele, dar inevitabile la urma-urmei într-o cursă ca aceea în care s-a angajat echipa studenţilor craioveni. Ceea ce cred că s-a învăţat din confruntările de până acum a fost debarasarea de complexe. Este echipa care poate să bage gol în orice poartă din lume! Trebuie să le dăm drumul – psihic – să înscrie în deplasare toate golurile de care sunt capabili pentru a juca apoi mai liniştiţi acasă. Cu acest inepuizabil Ilie Balaci, o arteziană de energie şi iniţiative, cu minunaţii, extraordinarii, toţi deodată sau pe rând: Cămătaru, Geolgău, Ştefănescu, Lung, Crişan, Cîrţu, Irimescu, Donose, Tilihoi, Ungureanu, Ciupitu, Beldeanu, Ţicleanu, Negrilă, Dumitru, „U“ Craiova va fi la anul una din campioanele europene. Fraţilor, daţi cât mai multe goluri în deplasare, nu mai staţi să le număraţi, înscrieţi goluri, că se poate, nu vă luaţi după reclama lor care, doar ea, asta admit, e mai bună decât a noastră. Aşadar, „Hai, U Craiova“, abia aştept s-o luăm de la capăt cu forţe proaspete!
          
P.S. Aş adăuga remarcabilul fapt al apariţiei, cu ocazia meciurilor din Cupa U.E.F.A., a unei remarcabile pleiade de ziarişti sportivi, la Craiova şi la Bucureşti. Iar în ceea ce priveşte transmiterea la TV, l-am dori măcar când joacă echipa noastră astfel de meciuri importante pe sufletistul Cristian Ţopescu.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS