După ce în 2003 a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Craiova pentru eseu, filosofului şi scriitorului oltean Ionel Buşe i s-a decernat acum premiul pentru proză pe anul 2010
După festivitatea de ieri de la Primăria Craiova l-am abordat pe unul dintre laureaţii premiului pentru proză al Uniunii Scriitorilor, filiala Craiova, Ionel Buşe (foto).
– Elevul din Târgu Logreşti – unde v-aţi născut în 1958 – a ajuns profesor universitar de filosofie la Universitatea din Craiova, apoi să conferenţieze ca profesor invitat la institute de cercetare şi universităţi din Paris, Lyon, Dijon, Bruxelles, Catania, Cosenza, Milano, Recife-Brazilia, Mexico City, Tolluca, a publicat opt cărţi, dintre care două în Franţa, peste 25 de studii în reviste şi volume colective din străinătate şi a coordonat zece volume internaţionale. Cum aţi reuşit acest salt… european?
– Eu n-am făcut probabil decât să mă supun unui destin pe care-l datorez unor profesori inimoşi de la gimnaziu din anii dezgheţului socialist, din liceu şi facultate, dar şi unor cărţi fundamentale pe care am învăţat să le citesc prin şansa unor „întâlniri admirabile“: Dragomir Costineanu, Gheorghe Vlăduţescu, Constantin Noica, Jean-Jacques Wunenburger, ultimul fiind conducătorul meu de doctorat din Franţa. La Universitate am ajuns târziu, printr-o conjunctură favorabilă. Nu ştiu dacă acum aş mai fi reuşit, chiar cu „saltul…“ de care vorbiţi.
– După premiul Uniunii Scriitorilor – filiala Craiova, pentru eseu pe anul 2003, acum aţi recidivat, fiindu-vă decernat premiul pentru proză pe anul 2010 pentru volumul de proze scurte „Ultima vară cu Enikö şi alte… povestiri“. Felicitări! Ce reprezintă această carte pentru scriitorul Ionel Buşe, ce înseamnă acest nou premiu pentru dumneavoastră?
– Gândul meu a fost, din anii de liceu, când am debutat la „Cenaclul Columna“ al regretatului profesor Titu Rădoi din Târgu Jiu, de a face literatură, dar într-o zi de iarnă a venit filosofia, cu conceptele ei, şi a aruncat un văl peste fanteziile mele literare. De aceea, cartea aceasta a venit târziu, ca un copil la bătrânețe, pe care-l îndrăgeşti mai mult cu spiritul decât cu sufletul. Redescopăr astfel partea uitată, latura nocturnă a fiinţei mele de care nu mă mai pot lipsi. Despre premii, ce să spun, ele vin şi trec, important e să rămână ceva în urma lor.
– Există ceva din profesorul de liceu Ionel Buşe de la şcoli din Bihor, Gorj şi Dolj în personajele din povestirile cuprinse în acest volum premiat, „Ultima vară…“? Veţi reveni în proză cu o altă carte?
– Există ceva, fără îndoială, în primul rând schiţele distopice despre o societate care se dorea „multilateral“ de abstractă, dar şi iubirile primei tinereţi, cu reveriile lor. Îmi vine aici în minte o carte celebră a lui Gabriel García Márquez: „Dragostea în vremea holerei“… Aş vrea să termin ceea ce am început de curând, un roman care porneşte de la o suferinţă în care doare nimic, dar în care se veştejeşte întreaga fire, cum ar spune Noica. E vorba de motivul „întrebării juste“ a lui Parsifal adresată Regelui Pescar.
– În 2007, aţi fost distins cu Premiul „Mircea Florian“ al Academiei Române pentru lucrarea „Filosofia şi metodologia imaginarului“. Este cel mai preţios trofeu al filosofului Ionel Buşe ?
– Dacă vorbim în termeni de trofee, ar trebui să mă felicit, dar îl consider mai curând o obligaţie morală pentru o lucrare mai puţin didactică, care să reprezinte reflecţiile şi acumulările mele filosofice, o lucrare pe care sper s-o duc la bun sfârşit în anii care vin, din acelaşi domeniu: filosofia imaginarului.
– Sunteţi directorul Centrului de Studii asupra Imaginarului şi Raţionalităţii „Mircea Eliade“ de la Universitatea din Craiova. Cum vă desfăşuraţi activitatea, cum vă descurcaţi în condiţiile (financiare) austere de astăzi?
– Atât cât funcţionează, în colaborare cu alte centre din ţară şi din lume, nu se bazează decât pe pasiunea, voinţa şi munca a trei-patru cadre didactice. Aici am invitat profesori universitari şi cercetători din Franţa, Italia, Portugalia, Mexic, Brazilia, Spania, Austria. Am tradus cinci specialişti în domeniul imaginarului (Jean-Jacques Wunenburger, Jean Libis, Pierre Sironneau, Maryvonne Perrot, Bruno Pinchard), am organizat conferinţe, colocvii, seminarii. Publicăm anual revista Symbolon (Ionel Buşe fiind directorul revistei – n.r.), în colaborare cu Institutul de Filosofie al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Lyon III. Despre bani, ce să vă spun, mai sunt proiecte… Uneori folosim salutul umilitor, dar necesar, al românilor cu palma bine întinsă. Aici se numeşte sponsorizare…
– Aţi fost invitat la Universitatea „Jean Moulin“ Lyon III, unde ați susținut un curs semestrial despre gândirea românească. Aţi întâlnit tineri francezi interesaţi de cultura şi civilizaţia noastră? Întreb asta deoarece acolo a existat un caz unic în Europa înainte de 1989: limba română a fost introdusă ca materie obligatorie în programul studiilor de romanistică.
– Înainte de 89 a fost un anumit context lyonez favorabil acestui fapt. Nu vreau să mă refer la el aici, dar vă pot spune că am întâlnit un tânăr francez, de-a dreptul excepţional, care a frecventat cursul meu, Aurelien Demars, interesat de cultura românească. De altfel, el şi-a făcut un doctorat în Cioran şi e prezent la toate marile manifestări „Cioran“ din România şi Europa.
– În viziunea dumneavoastră, Dracula este un mit socio-politic european, aşa cum aţi susţinut la Universitatea din Catania, în urmă cu doi ani. De ce aţi ales o asemenea temă? Ca să polemizaţi cu o anume mentalitate, mai bine zis cu o anumită idee despre Dracula lui Bram Stoker?
– Pornind de la raportul dintre alteritate şi alteratio am vrut să refac traseul metamorfozelor unui mit politic, care se ascunde parţial în spatele unui roman mediocru şi chiar în filmografie, ca şi în recentele diabolizări ale românilor în anumite ţări europene.
– Printre volumele publicate de dumneavoastră se află şi „Democraţie în rouge caviar“. Pe când o carte intitulată „Democraţie în… verde praz“, un fel de descriere a spiritului balcanic din Oltenia?!
– Despre imaginarul colectiv al oltenilor de sud şi despre metehnele lor în „democratură“, îi las deocamdată pe alţii să scrie, eu mă limitez doar la câteva ironii vesele. Cred că cel mai bine până acum, deşi în „democraţia populară“ de dinainte de ’89, i-a văzut Ion D. Sîrbu. Nu s-au schimbat, doar s-au mai colorat puţin. În ceea ce priveşte prazul, aştept de 20 de ani să apară un restaurant cu specific oltenesc: meniuri cu praz…
– Ce carte aveţi gata de tipar?
– „Cartea adevărului…: Tao Te King“, unde aş vrea să adaug şi eu un semn… E o metaforă, bineînţeles.
– Ce aţi vrea să mai afle neapărat cititorii Gazetei de Sud despre dumneavoastră?
– Aş vrea să afle că, deşi nu-mi prea place Isarlâk pentru multele lui păcate, iubesc acea parte culturală a Craiovei, care o ridică peste starea de provincie.
