Analizând istoria mai multor invenţii, se poate spune că oamenii caută soluţii la problemele de care se lovesc la un moment dat. În cele mai multe cazuri, aceste probleme îşi au rădăcinile în activitatea profesională. Un cercetător formulează o soluţie care trebuie verificată cu instrumentele existente, iar dacă nu există, trebuie să le creeze, să le inventeze. O să dau exemplul unui inginer român, din a doua jumătate a secolului XIX, care a inventat câteva dispozitive pentru a-şi finaliza teza de doctorat. Spre onoarea sa, aceste dispozitive au fost folosite şi de alţi cercetători contemporani cu el, reuşind astfel să deschidă noi porţi ale cunoaşterii. Numele acestui inventator este Dragomir Hurmuzescu, considerat părintele emisiunilor radiofonice din România.
De ce inventează oamenii?
Dragomir Hurmuzescu s-a născut pe 13 martie 1865, în Bucureşti, într-o casă de pe strada Dorobanţi, ca fiul cel mare al lui Martin Hurmuzescu, funcţionar modest de poştă, şi al Profirei, casnică.
A urmat gimnaziul „Matei Basarab“ şi apoi Liceul „Sf. Sava“, ca bursier. Din 1885 devine bursier al Şcolii Normale Superioare, care forma viitorii profesori pentru învăţământul secundar, la secţia ştiinţe fizice. Din 1887 a beneficiat de o bursă de studii la Universitatea Sorbona din Paris, unde şi-a desăvârşit studiile teoretice şi le-a completat cu altele de ştiinţă experimentală şi aplicată. În 1890, după ce obţine licenţa în ştiinţe fizice, ca şef de promoţie, este admis să lucreze în laboratorul de cercetări al profesorului Lippman. Din această perioadă datează importantele sale descoperiri practice, de folosinţă imediată: dielectrina – „un izolant alcătuit dintr-un amestec de sulf şi parafină“, dinamul de tensiune înaltă – 3.000 V şi electroscopul care îi poartă acum numele, electroscopul Hurmuzescu, cu ecran electrostatic. Cu acest electroscop, în 1899, Pierre şi Marie Curie vor face primele experienţe asupra radiului, iar Becquerel îl va utiliza în 1903 în cercetări de radioactivitate, distinse cu premiul Nobel. Atât dinamul, cât şi electroscopul au fost brevetate în Franţa. Invenţiile sale, rezultate din necesitatea de a efectua experimentele din cadrul tezei de doctorat, au fost achiziţionate de Casa Alvergniat-Chaband, care producea aparate de laborator şi care le-a fabricat în serie, fiind prezentate la toate expoziţiile anuale ale firmei timp de 15 ani.
La 28 aprilie 1896 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Asupra unei noi determinări a raportului dintre unităţile electrostatice şi electromagnetice“, în care stabileşte constanta electrodinamică. Originalitatea acestei teze constă în faptul că, pentru determinarea constantei electrodinamice, a folosit aparatele construite de el, iar rezultatul era citat în toate cursurile universitare de la acea vreme. Teza de doctorat, realizarea electroscopului şi publicarea a 17 lucrări ştiinţifice deosebit de valoroase îl impun definitiv în lumea ştiinţifică pe savantul român. După susţinerea tezei, în 1896, se întoarce în ţară animat de dorinţa să ridice cercetarea din România la nivel european.
Activitatea desfăşurată la Iaşi
La 1 octombrie 1896 este numit conferenţiar de fizică-matematică la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. În 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de gravitate, căldură şi electricitate, catedră de curând înfiinţată la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. Din acest moment se ocupă cu organizarea unui laborator şi de cercetări originale. În 1900, Dragomir Hurmuzescu devine profesor titular al Universităţii din Iaşi şi se dedică exclusiv cercetărilor ştiinţifice.
În acest scop, între 1904 şi 1910 organizează primul laborator de electricitate din ţară, unde se construiau şi aparate pentru experimentări în domeniul fizicii, transformat apoi în Şcoala de electricitate, respectiv „Institutul electrotehnic“ de pe lângă Universitatea din Iaşi (1900-1911). Aceasta este prima şcoală de fizică experimentală gen Lippman, care îl consacra pe Hurmuzescu ca fondator al învăţământului electrotehnic din ţara noastră, având în vedere că din acest institut a apărut Şcoala Politehnică „Gh. Asachi“ din Iaşi. În această perioadă repetă şi realizează, în 1901, experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi şi Alexandr Popov, cercetează radioactivitatea petrolului şi apelor minerale din România, perfecţionează galvanometrele.
De numele lui Dragomir Hurmuzescu este legată şi fondarea, alături de Petru Poni, în 1900, a publicaţiei periodice Analele ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, editată în limba franceză, la care a activat ca secretar de redacţie şi pe care a introdus-o în circuitul mondial al publicaţiilor ştiinţifice.
Primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine
În 1913 este transferat la Universitatea din Bucureşti, ca profesor la disciplina Aplicaţiile căldurii şi electricităţii, unde va funcţiona până la pensionare, în 1937. Aici înfiinţează Institutul Electrotehnic din Bucureşti, după modelul celui de la Iaşi, fiind director al acestuia şi decan al Facultăţii de Ştiinţe. În cadrul Institutului Electrotehnic face primele încercări de la noi privind transmisia prin telegrafie fără fir, împreună cu inginerul Emil Petraşcu. Aici, studenţii erau instruiţi în domeniul radiocomunicaţiilor, domeniu nou în România la acea vreme. În 1924, în cadrul Institutului Electrotehnic a fost plasat primul post de emisie radiofonică din ţară, pentru Bucureşti, sub conducerea lui Hurmuzescu. În 1925, sub îndrumarea lui a fost construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic, care permitea audiţia unor emisiuni publice. Emisiunile se ţineau de două ori pe săptămână, joia şi sâmbăta, la ora 21.30. Iată ce spunea Dragomir Hurmuzescu: „În anexele laboratorului din str. Victor Emanuel s-au făcut primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la Bucureşti în acea epocă. La şedinţele acestea venea mulţimea curioşilor pentru a se convinge de minunea de a asculta muzica şi cuvântul, aduse prin văzduh de undele electromagnetice, din ţări depărtate la mii de kilometri. Şi lumea curioasă, doritoare de a cunoaşte acest mister, era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar şi curtea din faţa laboratorului în serile destinate şedinţelor de recepţie“. Acum, în acea clădire funcţionează Muzeul Literaturii Române.
În 1922, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune, care la 1 noiembrie 1928 difuza în eter prima emisiune cu anunţul: „Alo, alo, aici Radio Bucureşti“. Este momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România.
În anul 1915 este numit membru corespondent al Academiei Române.
Moare în 1954, la 29 mai, în Bucureşti, la masa de lucru, în timp ce îşi redacta memoriile, aproape uitat şi desconsiderat în „epoca stalinistă“.
Pentru a-i cinsti memoria, unul dintre premiile Academiei Române îi poartă astăzi numele.
