Cât de mult au acceptat părinţii noştri că am devenit adulţi şi că suntem în stare să luăm propriile decizii?
„Fac eu asta în locul tău“, „las', că ştiu eu mai bine!“, „fă aşa cum îţi spun eu şi o să-ţi fie bine!“, „cum o să te descurci în viaţă?“, „nu cred că ştii tu asta“, „eu îţi vreau doar binele, sunt mama ta“ etc. Aceste verbalizări le aud adesea, în diverse contexte. Şi în terapie, şi în viaţa mea, şi în viaţa prietenilor mei. Şi aceste lucruri îmi aduc aminte de o istorie pe care am auzit-o în copilărie şi pe care am înţeles-o mult mai târziu. Se spune că un neamţ locuia în România, vizavi de fiul său. Într-o zi, fiul neamţului se chinuia să taie un copac din faţa casei, în timp ce tatăl lui fuma o ţigară şi îl privea. Românii l-au întrebat: „De ce nu mergi să îţi ajuţi copilul?“. Neamţul a răspuns: „Nu am de ce, e copacul lui“. Mai târziu, experienţele de tot felul m-au învăţat că neamţul îşi considera copilul suficient de matur, un adult care e în stare să taie singur copacul. De fapt, tatăl îşi respecta fiul. Am mai citit undeva că, în zona cercului polar, dacă vrei să ajuţi pe cineva fără ca acel cineva să îţi ceară acest lucru înseamnă că îl jigneşti, considerându-l incapabil, neputincios.
Pentru copil, părinţii sunt întreg universul
Atunci când avem un copil, pentru o perioadă, noi suntem întreg universul lui, sursa de supravieţuire. Fără noi, probabil ar suferi sau ar muri. Acest lucru poate să îţi flateze orgoliul. Dar ceea ce nu pot accepta adulţii este faptul că fiecare secundă din viaţa copilului nostru îl îndreaptă, de fapt, spre independenţă, spre o viaţă a lui. Părintele care a fost totul pentru copil devine doar o parte din viaţa acestuia din urmă, care ajunge la maturitate, care are, la rândul său, o familie.
Vine o zi când puii îşi iau zborul
Locul părintelui este de acum luat. A fi părinte înseamnă a accepta că va veni o zi în care locul său va fi luat, puţin câte puţin. Că a adus pe lume o fiinţă care va lupta pentru independenţa sa. Nu cred că am auzit ca animalele să aibă astfel de dileme. Ele fac pui, apoi puii pleacă, firesc.
Întrucât se simt neînţeleşi, bătrâni, uneori excluşi, mulţi părinţi acceptă cu greu sau deloc faptul că nu îşi mai găsesc locul în viaţa copiilor lor. Şi, ce e şi mai grav, se pregătesc pentru acest lucru, încercând să facă totul pentru a se face indispensabili.
„Eu ştiu ce e bine pentru tine“
Fraze de genul „Nu ai cum să te descurci fără mine!“, „Încerc să te feresc de ce e rău“ sunt unele dintre cele mai periculoase verbalizări pe care un părinte le poate adresa copilului său atunci când acesta are mai mult de 12 ani.
Pentru că aceste mesaje creează un viitor adult anxios, dependent, lipsit de iniţiativă, temător, convins că nu are cum să facă anumite lucruri, că nu se poate descurca şi că viaţa e dură şi complicată. Sau aceste mesaje pot rupe definitiv legătura dintre un copil care luptă pentru maturizarea lui şi un părinte care refuză să îl considere adult.
Fii responsabil şi asumă-ţi propriile acţiuni!
Cât de mult au acceptat părinţii noştri că noi am devenit adulţi şi că suntem în stare să luăm propriile decizii, să greşim, să suportăm consecinţele? Cât de mult se pot abţine să ne spună ce e bine şi ce e rău? Şi oare de ce consideră ei că noi nu am face diferenţa? De ce consideră unii oameni că avem nevoie de sfaturi atunci când nu le cerem? De ce ar considera cineva că am avea nevoie de ajutor?
Cât de mult vom putea noi accepta momentul în care copiii noştri vor fi adulţi şi vor greşi, la rândul lor? Greşeala, suferinţa fac parte din viaţă şi nu vom putea probabil niciodată să ne ferim de ele. Dar oare suntem o generaţie de imaturi, de infantili, de anxioşi? Putem scăpa de asta?
