S-au căsătorit cu mai bine de 30 de ani în urmă. Ceva le-a lipsit însă din primii ani: un copil. Într-o zi de noiembrie, au mers la Centrul de plasament. Roxana nu avea nici măcar un an. S-au hotărât repede. Au vrut să fie fetiţa lor. Câteva luni mai târziu, copilul s-a îmbolnăvit. Diagnosticul de la Bucureşti a fost necruţător. Soţii Truică simt şi acum că Roxana e darul lui Dumnezeu pentru ei.
Un copil cu păr negru, des şi aspru, uşor ciufulit, se uită nedumerit spre intrare. E timpul să meargă la bunica, la câteva apartamente distanţă, însă nu vrea să plece de acasă când vin musafiri. Mama ar vrea să audă cum întreabă „Cum te cheamă?“ în franceză. „Comment t'appelle tu?“, vine, clar, cu accent uşor graseiat, reacţia. Cu mâinile aşezate pe picioarele subţirele, cu ochii mari, plini de curiozitate, Roxana aşteaptă, mişcând încet, cu greutate, roţile căruciorului în care stă.
Undeva în Rovine, o alee pitulată după un bloc duce spre apartamentul familiei Truică, de la etajul doi. În fiecare zi, Ioana (Nela, cum îi spun cunoscuţii) sau Carol coboară cu Roxana în spate. Le e din ce mai greu. Când era mică, o ridicau ca pe un fulg. Acum, ea a crescut, ei au început să îmbătrânească. N-ar renunţa însă pentru nimic în lume la copilul lor. „Prima dată când am ajuns la Bucureşti – ea avea un an şi ceva, abia o luasem din leagănul de copii, medicul ne-a spus: «Daţi-o înapoi, căci va avea probleme mari de retard motor!». Am vorbit cu Truică la telefon, l-am anunţat şi pe el şi, când am ajuns acasă, nici n-am stat prea mult de vorbă. N-am vrut s-o dăm înapoi. Poate că aşa a vrut Dumnezeu, să fie crucea noastră. Sau poate e norocul ei… S-o aibă cineva în grijă şi s-o iubească“, spune mama copilului, cu tărie şi cu asumare. Când au înfiat-o, în noiembrie 1996, nimeni nu le-a spus că fetiţa se născuse cu probleme. Ştiau doar că se grăbise să vină pe lume cu două luni înainte de soroc. „Ne-au spus atunci că e un copil sănătos. În fine, nu-i de vină nimeni. Aşa a fost să fie. Pentru noi, e un dar de la Dumnezeu. El a vrut să trăiască. Şi noi facem tot ce putem ca să-i fie bine“.
Ani de muncă
Era de Paşte când s-a-ntâmplat. Roxana avea un an şi patru luni când a făcut convulsiile. A stat în comă de la prânz până seara, la ora 21.00. „Atunci, a strigat «mam㻓, îşi aminteşte femeia. Încearcă să-şi controleze lacrimile pentru că fetiţa nu vrea s-o vadă plângând. Din acel moment, timpul nu i-a mai aparţinut. Fiecare zi care a trecut, fiecare oră, fiecare gând sau faptă a avut, ca şi pentru Truică al ei, un singur scop: să-i fie bine Roxanei. Fiecare spate întors, fiecare vorbă urâtă, fiecare refuz sau gest indiferent îi înroşeşte obrajii, ca o palmă pe care o primeşte repetat de la oamenii în mijlocul cărora trăieşte. De fiecare dată când i se închide o uşă, îşi priveşte copilul şi ştie că nu se poate da bătută. Acum, poate vorbi, poate mânca singură cu mâna stângă. Reuşeşte chiar să meargă în genunchi. Au fost ani de muncă, ore nenumărate de exerciţii. Zile în care, în ciuda ploilor sau a zăpezilor, plecau să facă şedinţe de gimnastică şi masaj, ca să nu i se atrofieze muşchii. Zile în care, daţi afară din şcoli, au bătut la uşi până au fost lăsaţi înăuntru. Acum, de două ori pe săptămână, vin profesori la domiciliu să-i predea limba română, un pic de engleză, de matematică, de biologie, istorie şi geografie. Dacă ei ar fi renunţat atunci, demult, când de la Bucureşti li se spusese să ducă fetiţa înapoi, în sistem, pentru că va avea probleme, viaţa Roxanei ar fi fost alta.
O zi de noiembrie
Peretele din spatele patului este acoperit cu figuri din desene animate, cu Albă ca Zăpada şi piticii ei. În stânga, e agăţată o icoană mare, ca o vitrină, într-un suport cu geam, adusă din Ardeal. Mama o ridică pe fată din cărucior şi o aşază pe pat. Tatăl s-a retras în bucătărie. Părinţii s-au cunoscut cu peste 30 de ani în urmă. „Truică! De când suntem, tati, împreună?“, îl întreabă femeia. Răspunsul vine cald, familiar, firesc. Când l-a văzut întâia oară, ea era şefă de tură la îmbuteliere, în Fabrica de ulei, el – ofiţer de serviciu. S-au plăcut, au fost o vreme prieteni, apoi s-au căsătorit. Le-a fost bine, numai că… nu puteau avea copii. S-au hotărât târziu, în '96, să înfieze unul. „Era în noiembrie. M-am dus singură atunci la Leagăn. Mi-au arătat-o pe Roxana care… uite-aşa mă trăgea de guler când am ridicat-o în braţe“, îşi aminteşte, în detaliu, Nela întâlnirea cu fetiţa.
Oamenii de lângă
Acum, nu-i mai sperie nimic. Poate doar faptul că oamenii din jur n-au învăţat încă să fie mereu oameni sau poate nedreptăţile birocratice – o alocaţie prea mică, o hotărâre aplicată fără noimă, dar, mai ales, lipsa unui loc în care Roxana să poată merge să se joace la fel ca toţi ceilalţi copii, un loc în care să nu fie singură, uitată într-un colţ. „Visez la ziua aceea în care vom avea şi noi un autobuz special care să-i poarte pe copiii cu probleme. Ce mult i-ar plăcea Roxanei să mai meargă în parc! N-am mai dus-o acolo de anul trecut. Ce mult şi-ar dori să vadă fântânile arteziene din centru! Dar la gară nu ajunge nici un autobuz din cele mari, care au rampă sau locuri prevăzute pentru persoanele speciale. Ultima dată, am alergat cu toată puterea, împingând căruciorul, să prind o maşină. Plecase din staţie. I-am făcut şoferului semn, deşi mă văzuse venind cu fata. A dat din mâini că nu poate. Înţeleg că nu era staţie, dar omul din el unde era?“, povesteşte femeia. De întâmplări din acestea a avut parte de nenumărate ori. Întâlneşte oameni indiferenţi în tren sau pe stradă, la şcoală sau pe terenul de joacă, în spatele blocului. „Când a venit vremea să meargă la şcoală, am dus-o la nr. 11, că e la doi paşi de noi. În prima zi, am intrat cu ea în clasă. Învăţătoarea a aşezat-o pe un rând în faţă, lângă catedră, separat. S-a prezentat – Mariana Ilie, apoi i-a întrebat pe toţi cum îi cheamă. Când a terminat, Roxana i-a spus: «Şi pe mine?» Pe ea n-o lăsase să se prezinte. «Aoleo, scuză-mă, am uitat complet de tine!», i-a răspuns. M-a anunţat apoi că ea n-o ţine. S-o duc la o şcoală specială, că altfel o lasă repetentă. Ieşea în curte cu toţi colegii şi pe ea o lăsa singură în clasă, îmi povesteau copiii după aceea“.
„Tati, eu sunt înfiată?“
Aşa au început aventura prin învăţământ. A urmat Şcoala nr. 10. A fost bine acolo, însă în clasa a II-a instituţia s-a desfiinţat. La Şcoala nr. 9 nici n-au vrut s-o primească. Abia la Şcoala nr. 35 lucrurile s-au liniştit. A mers în clasa doamnei Mariana Ghiţuică, care acum face cu ea acasă limba română. Roxana ştie că e un copil înfiat. Şi-a auzit mama vorbind cu doctorii. Într-o zi, când a ajuns acasă, l-a întrebat pe tată: „Tati, eu sunt înfiată?“. Nici nu ştia ce-nseamnă. Credea că „e luată de la Casa de bătrâni“. În căruciorul galben, îngust, potrivit pentru corpul ei micuţ, Roxana dă semne de plictiseală. Se-ntinde spre gâtul mamei, care stă alături, pe scaun. „Mă iubeşti?“, întreabă, răsfăţându-se. Priveşte spre parfumurile din sticluţe colorate pe care i le-a adus o verişoară din Italia. Apoi arată pe degete ce mai primeşte: „Îmbrăcăminte super, Raffaello – sunt înnebunită după ele!, un Moş de pus în geam…“. Sunt lucrurile de care se bucură din suflet şi care o scot din ritmul de zi cu zi. Îi lipsesc copiii, apropierea, jocul cu ei. „Nu poate să se joace cu ei pentru că n-o lasă. Strigă după toţi când îi vede, de mi se rupe sufletul! Dar nu cred că e vina lor. Ţine de educaţie. Sau, poate, dacă n-ai trecut prin necazuri… Dar colegii de clasă nu sunt aşa. Vin pe la ea în timpul anului, o plimbă, se joacă, o aşteaptă“. În timp ce povesteşte, îşi aduce aminte de un gest făcut de copiii de la Şcoala nr. 2. „Anul trecut au vândut desene şi au strâns bani să ne ajute. Şi le mulţumesc din suflet…“.
În familie
De luni până vineri face masaj şi gimnastică. În felul acesta, Roxana a ajuns să poată să mănânce cu mâna dreaptă. „Mi-ar plăcea tare mult să înveţe să scrie şi să socotească!“, spune Nela Truică. Şi-ar dori multe pentru ea. „A crescut. Este aproape cât mine. Deja n-o mai pot coborî decât în spate“, continuă. „A fost un spectacol de muzică populară în centru. Ce-aş mai fi dus-o şi eu acolo!“. Dar căruciorul e din ce în ce mai greu de împins şi în autobuzele care ajung la gară n-o poate urca. Iar bani de taxi… „Mulţi spun că e al meu, să-mi asum răspunderea! Dar asta şi fac. Nu cer de mâncare, nu avem restanţă la întreţinere, nu am rămas în urmă cu ratele pe care le-avem într-o bancă. Ne descurcăm cum putem cu pensiile noastre, însă vreau să avem parte de lucruri care în altă parte sunt normale. Din când în când, Roxana vrea la Mac. Nu neapărat pentru ce mănâncă, ci pentru că-i place să stea acolo, să vadă copiii la un loc. Şi, de câte ori ne permitem, ne ducem. Pe jos, pentru că nu avem cum urca într-un mijloc de transport. Dar nu ştiu cât vom mai putea împinge căruciorul…“. Se gândeşte că, anul următor, când va termina cu ratele, o să aibă bani să angajeze pe cineva: „Nu vreau decât să m-ajute s-o cobor şi s-o urc pe scări“.
Dincolo de Roxana, viaţa lor nu există. Au decis, cu mult timp în urmă, că timpul şi eforturile lor vor fi doar pentru copilul cu tetrapareză spastică. Au ştiut şi şi-au asumat rolul de părinţi până la capăt. În apartamentul cu două camere, cu cele două pensii, cu bolile apărute de la o vreme, programul pe care îl au e ca un ritual. Câţiva oameni îi sprijină de câte ori pot: cei de la Policlinica Elga, Ileana Ciutan, Oana Bică, Patricia, Andi Dunoiu, Carmen Pascu. Fără ajutor, s-ar descurca greu. Fără ajutor, fără orele de recuperare, copilul de 13 ani ar fi acum neputincios.
