Multora le pare o familie ciudată. Nu pentru că escaladează vârfuri de munţi, pentru că se scufundă în adâncuri sau pentru că au pornit o afacere nebunească, ci pentru că au avut curajul să crească zece copii, aşa cum bunicii bărbatului au îngrijit, la rândul lor, 13 fraţi…
Strada Rodnei din Craiova e săgetată din loc în loc de alei paralele, ce şerpuiesc cuminţi şi liniştite până se unesc cu altă stradă. Casele mici, înghesuite una în alta, abia lasă loc să respiri. Pe gerul de afară, rar mai găseşti doi, trei câini zgribuliţi în drum, care însoţesc, pe câţiva metri, străinii ce apucă pe alee, lătrând a nedumerire şi fluturându-şi cozile aproape prietenos. Pe câteva porţiuni, apa a făcut o pojghiţă de gheaţă, mirosind a ierni din anii care au trecut, când zăpada nu era doar o dorinţă. „Ne pregătiserăm să ieşim cu săniuţa, când au apărut fulgii, zilele trecute, dar nu s-a prins nimic… N-a nins…“, spune, cu o umbră de regret, Andreea. Grăsuţa, cum îi spun fraţii şi părinţii.
La casa cu numărul 29, îngrămădiţi în două camere obişnuite, curate, locuiesc 13 oameni. Maria şi Gheorghe au de crescut şase fete şi patru băieţi. Au avut şi doi gemeni, dar s-au născut prematur şi au trăit puţin. „Suntem ortodocşi, nu mi-ar fi jenă sau greutate dac-am fi pocăiţi, dar nu suntem. M-am născut ortodox şi aşa vreau să încetez când o veni vremea“, spune bărbatul, răspunzând unui gând nerostit.
Povaţa părinţilor
Maria şi Gheorghe iubesc copiii. Este singura explicaţie pe care o au atunci când vine vorba despre pruncii pe care i-au adus pe lume. Ştiau la ce să se aştepte, ştiau că vor trăi doar pentru cei mici până când aceştia vor creşte şi îşi vor întemeia propriile familii, cum au făcut şi ei. „Trebuie foarte multă muncă şi totul e pentru ei. Dacă i-am făcut, trebuie să ne gândim la ei, nu la noi. Oricum, nu sunt omul care, dacă cineva îmi dă ceva, să iau de la gura copiilor ca să vând sau să-mi cumpăr băutură şi ţigări“, spune bărbatul, aşezându-se pe patul plin cu jucării de pluş.
Casa în care locuiesc a aparţinut părinţilor lui. Acum, mai trăieşte doar mama sa, care stă într-una dintre cele două camere. „Eu sunt mulţumit că sunt cuminţi şi ascultători şi că ne respectă. Vara, muncim o grădină pe deal şi acolo merg toţi: unii udă, alţii smulg buruienile, fiecare are sarcina lui. În vacanţe, Gili, băiatul cel mare, se duce să lucreze cu ziua. Când facem ceva la casă, ajută întotdeauna. E un băiat de care sunt mândru şi pe care nu l-a influenţat anturajul. Anturajul face totul, să nu intri în el, că te strică. Dar el e cuminte. Aş băga mâna în foc pentru el“, spune tatăl celor zece copii. „Am vrut să înveţe să respecte oamenii. Am zis că sunt mulţi şi să nu zică lumea că nu le dăm povaţă“, adaugă şi Maria. „Când te vorbeşte de bine, ţi-e drag: «A, uite, mă, ce copii are cutare!»“, continuă ea.
Pe primul loc sunt cei mici
Cei mai mulţi au deja vârsta de şcoală. Nu cer niciodată nimic, nu bat din picior, nu se plâng. „Trebuie să înţeleagă că tot ce avem noi e pentru ei. Şi dacă am avea mai mult, n-am ţine pentru noi. Alte familii au mai mult. Dar nu suntem toţi egali, ca şi degetele de la mână. Nu sunt un stricat, muncesc pentru ei şi îi respect la rândul meu“, spune tatăl, ridicându-se şi deschizând uşa.
Andreea abia s-a întors de la şcoală. Are obrajii roşii de la frig şi nu şi-a schimbat încă uniforma. E curioasă şi îndrăzneaţă şi îi prezintă repede pe ceilalţi fraţi: pe Piti cu părul ca abanosul, ca şi fratele ei Maca – „lui i-am spus aşa pentru că era mai slăbuţ şi avea picioarele ca macaroanele“-, pe Gisica (Isabela), pe Ionela, Andi, Marina, Gili, Ramona şi Marius, fratele cel mic, de un an jumătate. Se aşază apoi cuminte pe pat, ascultând la cei mari. De 14 ani, familia Băltăreţu încearcă să adauge ceva la casa pe care o refac. Nu mai au mult, dar nu mai au nici bani să termine. „M-au ajutat mult şi domnul Drăgoi, şi domnul Caloianu să ajung aici. Când o să am cu ce, o să termin şi casa. Însă pe primul loc sunt copiii, dacă mai rămâne ceva, mai lucrăm şi la ea“, mai spune bărbatul.
Dragoste egală
Seara, când se strâng toţi la masă – prima dată copiii, apoi adulţii – părinţii uită de toate greutăţile zilei. „E cel mai frumos când sunt toţi în jurul nostru“, rosteşte zâmbind Gheorghe. I-ar fi dorit cu ei şi pe cei doi gemeni: „Când ne uitam la ei… semănau atât de mult… nu ştiai care-i unul şi care celălalt“. Ochii li se umezesc, dar zâmbetul reapare când îi privesc pe cei care sunt în viaţă. Încearcă amândoi să-i iubească pe toţi la fel: „S-ar urî între ei, dacă am face diferenţe. Dacă e unu' de vină, îi certăm pe toţi“, spune Maria. „Vecinii îmi zic că nu stau deloc. Dar cum să stăm? Nu e păcat? Dacă aş putea, aş pleca la ţară, unde sunt condiţii să poţi munci. Şi dacă mi-ar spune unul: «Tăticule, nu mai am nimic în frigider», i-aş zice: «Vino, tati, că-ţi dau eu»…“, adaugă bărbatul.
