O pânză verzui-albăstruie desparte cele două paturi. În încăperea mică, de spital, încălzită de o aerotermă pusă pe dulap, nu se aude decât zgomotul făcut de plescăitul palmelor care „aleargă“ pe spatele pacientului, frământând, presând, masând.
În salonul de la Fizioterapie, cei doi masori sunt doar colegi de serviciu. Dincolo de uşi, sunt soţ şi soţie.
Legătura lor a început cu aproape 30 de ani în urmă. „E o poveste aproape ca un roman. Ne-a făcut cunoştinţă un prieten, Sandu Marin. Pe vremea aceea, nu erau şcoli mixte pentru nevăzători. Băieţii învăţau la Cluj, fetele – la Buzău. Ei fuseseră colegi, se ştiau bine“, prinde a depăna firul amintirilor Elena Giulea. Îmbrăcată în haine albe de lucru, peste care poartă un halat albastru, din molton, din cele făcute special pentru spital, se aşază pe scaun, lângă fereastră, aşteptând ca soţul să termine şedinţa de masaj cu pacientul de dincolo de perdea.
„Sandu s-a căsătorit înaintea noastră. Eu eram domnişoară de onoare, iar Ionel venea din Brădet, o staţiune din Argeş, unde lucra ca masor. A fost cam ciudat, pentru că stabiliserăm să merg să-l aştept în gară, în dimineaţa nunţii. Numai că eu aveam programare la coafor, undeva în Craioviţa. Pe vremea aceea, autobuzele nu circulau aşa des, taxiuri nu prea erau şi… am fost aşa de punctuală, că am ajuns cu două ore mai târziu! Normal că n-am mai găsit pe nimeni. Între timp, văzând că nu mai ajung, s-a dus acasă, crezând că mă găseşte acolo. Îmi ştia adresa din corespondenţă, pentru că ne trimiseserăm scrisori o perioadă“, continuă femeia. Încurcătura s-a desfăcut tocmai la Şitoaia, locul unde avea să se desfăşoare nunta familiei Sandu. „Când am ajuns acolo, eu m-am oprit la naşi. Au venit nişte vecini să mă cheme, spunându-mi că mă caută un domn de departe. Nici nu ştiu cum am ajuns de repede la el!“, spune Elena Giulea, zâmbind amintirilor.
Colegi de salon
Între timp, alături, şedinţa de masaj s-a încheiat. Pacientul s-a îmbrăcat şi a ieşit din salon. „Hai să stăm în partea cealaltă, că e mai mult spaţiu“, decide doamna, luându-şi soţul de mână şi ghidându-l uşor spre fereastra din dreapta încăperii. Ion Giulea este de 31 de ani masor. În blugi şi halat alb cu mânecă scurtă, cu ochelari negri pe nas, se aşază pe pat, lângă scaunul partenerei sale de muncă şi de viaţă. „La început, am avut o căsnicie prin corespondenţă, pentru că ea era în Craiova, eu lucram în Argeş. Veneam o dată pe lună acasă. Pe 1 aprilie 1982, am reuşit să mă transfer la Policlinica Electroputere. Până în 2003 am stat acolo, apoi am venit la Spitalul Judeţean, la Secţia fizioterapie, şi de atunci suntem colegi“, povesteşte bărbatul. Au trecut de nunta de argint. Dacă au existat neînţelegeri, ca în orice căsnicie, au ştiut să le depăşească. „Nici unul dintre noi nu este fire impulsivă. Eu sunt ceva mai dinamică, el este însă mai înţelept. Aşa că mai lasă unul, mai cedează celălalt. Iar băiatul nostru, care are acum 26 de ani, a luat ce era mai bun din amândoi“, se mândreşte mama.
Mulţumirea de a alina din durere
Când nu uşurează suferinţa fizică a oamenilor care vin în spital, dincolo de uşa salonului de masaj, Elena cântă la festivaluri de muzică populară şi romanţe, iar Ionel, cum îi spun cunoscuţii, adună premii la concursuri de cultură generală organizate în ţară pentru nevăzători. „Am căutat să facem ceea ce face toată lumea, să nu fugim de ce e mai greu. Pentru că vrem ca societatea să ne perceapă ca pe nişte oameni normali. Şi aici, la serviciu, e la fel. Sunt peste 20 de oameni pe care încercăm să-i ajutăm în fiecare zi şi asta ne mulţumeşte sufleteşte de fiecare dată“, spune Ion Giulea.
„Mi-ar părea rău să renunţ la meseria asta, să nu mai pot să-i fiu de folos celui suferind. De-asta atunci, prin ’80, când am avut şansa să plec la Bucureşti şi să cânt în formaţia «Optimiştii», am ales până la urmă tot masajul. Întâlnesc şi acum pe stradă persoane cu care am lucrat şi care mă salută. Am petrecut o viaţă de om ca masor. Sunt multe cazuri pe care nu le voi uita prea curând. Aici, la Spitalul Judeţean, nu sunt atât de grave ca la Neurologie. Acolo îi reţineam prin gravitatea diagnosticului. Veneau bolnavi pe targă, cu paralizie, şi plecau pe picioare, mai bine, şi asta şi cu ajutorul nostru. Dar cel mai mult m-a impresionat – şi n-o să-l uit toată viaţa – cazul unei femei – Biţi îi spuneam, cu scleroză în plăci. Era ţintuită la pat şi îi purta de grijă mama ei, o bătrână la vreo 86 de ani. Era un om deosebit. În ciuda bolii, îi plăcea viaţa şi iubea florile. Optimismul ei era contagios, la fel parcă şi dragostea pentru plante. Noptiera îi era plină de flori şi datorită ei începuseră şi colegele de salon să umple vazele. Era ca un colţ de rai acolo. Se ataşaseră şi infirmierele de ea. Era aşa veselă, ştia atâtea bancuri, era atât de plină de viaţă! Tuturor le era dragă. Medicii o internau câte două luni, ca să o mai lase şi pe bătrâna ei mamă să se odihnească. Pentru că nu mai avea pe nimeni.
Existase un soţ la început, dar o părăsise când aflase de boală. Am întâlnit multe cazuri de acest fel, cu oameni tineri, lăsaţi de parteneri la aflarea diagnosticului grav. Dar pe acesta n-o să-l uit niciodată! De-asta mi-e dragă meseria şi nu pot renunţa la ceea ce fac. În rest… suntem oameni normali, chiar dacă avem o situaţie mai delicată….“, a încheiat Elena, zâmbind şi ţinându-şi soţul de mână.
O bătaie uşoară şi un cap vârât prin deschizătura uşii îi anunţă că au treabă. Pacienţii îşi aşteaptă rândul la terapia prin magia degetelor. Cei doi masori, soţi şi soţie, se întorc la lucru, încercând să aducă din nou linişte în trupurile oamenilor.
