Încearcă să-ţi vândă ursuleţi de pluş. Sunt în intersecţii, cu teancul de ziare în braţe, la şase dimineaţa sau când plouă torenţial. Ori stau cu picioarele şi mâinile în apă toată ziua, făcând să lucească maşinile clienţilor, sau pun gresie în case. Unii au ajuns în stradă. Pe alţii îi găseşti la facultate, învăţând pentru un master. Încearcă să trăiască, după ce uşile Centrului de plasament se închid…
„Familia mea e aici. Părinţii mei nu pot fi cei care m-au lăsat…“, spun mulţi dintre ei. Uitaţi de cei care i-au conceput sau doar „împrumutaţi“ sistemului pentru o vreme, unii sunt prea sensibili sau prea debusolaţi să schimbe uşor centrul în care au stat de când sunt mici cu lumea de-afară. Mulţi nu au unde să se întoarcă. Reintegrarea e doar un cuvânt gol, de proiect care atrage fonduri. Când spatele li se-ntoarce şi uşile se închid, rătăciţii mai vin să doarmă pe scări sau îşi găsesc adăpost de noapte pe un palier de bloc. Competenţele lor nu sunt suficient de solide pentru a supravieţui. Îi privesc cu admiraţie pe cei care sunt mai puternici şi reuşesc să-şi ia zborul. Unii pot, alţii nu, deşi sistemul îi tratează în mod egal. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului este destul de clară în privinţa acestui aspect: „Copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu“. Adică atunci când devine major. „La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani“, se spune mai departe.
În sistem, rămân „curaţi“
Până la 18 ani stau în Centrul de plasament. Case de tip familial. Pentru ei, e totuna. Aici este universul lor. Ştiu pe toată lumea, îi cunoaşte toată lumea. Cu ce pot, cu ce fac. Dan Golgojan, şeful serviciului juridic din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj, afirmă că reuşita lor depinde de fondul cu care sunt înzestraţi. Unii sunt înzestraţi, ambiţioşi, alţii, mai înceţi, leneşi sau, pur şi simplu, nu pot mai mult. „Există şi categoria celor care nu vor să lucreze, nu vor să mai plece, motivând că vor să fie liberi. Se gândesc că, aşa cum au stat până acum, ar putea sta şi de-aici încolo. Nu s-a întâmplat însă să încalce legea. Mă refer la cei care sunt încă în sistem. Nu a săvârşit nici unul o faptă cu iz penal. Despre cei care au ieşit din sistem nu avem informaţii, pentru că nu-i mai monitorizează nimeni“, precizează juristul-şef.
Corneliu Băloiu, purtătorul de cuvânt al Direcţiei, este convins că nu există nici un motiv pentru care, la ieşirea din casele de tip familial, tinerii să ajungă homeless: „Având 18 ani şi cel puţin o pregătire medie, numai dacă nu vrea să muncească ajunge în stradă. Locuri de muncă sunt destule. N-are de ce să ajungă să doarmă pe scări. Câtă vreme ei stau aici, material, nu duc grijă de nimic. Doar afecţiunea le lipseşte. Golul acesta noi nu-l putem acoperi. În rest, le oferim toate pârghiile pentru a porni în viaţă. Avem şi un serviciu de sprijin pentru tinerii care părăsesc centrul de plasament. Conform Legii nr. 272, «tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la doi ani, de protecţie specială». De el depinde în acest timp să îşi ia zborul“.
Ambiţioşii
Cine vrea să se descurce nu se uită la piedici. Asta nu înseamnă că nu există. Dar reuşesc, cumva, să le depăşească. Unii găsesc sprijin, alţii devin propriii lor sponsori, angajându-se şi muncind uneori pe salarii bune. „Nu spun că e uşor. Dar oamenii nu vor să vorbească despre cât de greu răzbeşti. Mie îmi place să-mi văd de treabă înainte de toate“, spune unul dintre cei care se află încă în cadrul serviciului de sprijin pentru tinerii care părăsesc Centrul de plasament din Craiova. „Şi aici s-au schimbat multe. Sistemul nu mai e acelaşi. Înăuntru, lucrurile s-au schimbat. Afară e problema, pentru că mentalităţile oamenilor sunt la fel. Comunitatea nu s-a ridicat la nivelul la care a ajuns instituţia.
Mi-amintesc că, în urmă cu ceva vreme, am mers să căutăm sponsori pentru un proiect. Şi au fost persoane care mi-au spus că se cheltuiesc aiurea bani cu noi. Sau că ne trebuie banii pentru droguri! Şi, îmi dau cuvântul de onoare, nimeni din centru nu e consumator!“, adaugă puţin înverşunat tânărul.
El este unul dintre cei care, după ce au terminat liceul, s-au înscris la facultate, apoi la masterat. Legea îi permite să rămână în serviciul de sprijin până la 26 de ani, dacă se angajează. Acum e mulţumit de cât câştigă. Nu-şi face griji nici pentru mai târziu, pentru că ştie că se va descurca. „Toţi cei care vor să realizeze ceva reuşesc. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie să plecăm de-aici. Doar n-o să ne căsătorim cu statul!“, spune el.
Locomotivă pentru ceilalţi
Se cunosc bine între ei, fiecare ştie ce poate celălalt. Acolo unde este cazul, se respectă şi se admiră. Unii constituie modele pentru alţii. Ca şi „afară“, sunt tineri cu abilităţi, cu talent, cu voinţă şi tineri care nu ies în evidenţă. „Unul dintre copiii mei, după ce a terminat şcoala de ucenici, s-a înscris la o profesională. Îi place desenul tehnic şi vrea să meargă la Arhitectură, în Bucureşti. S-a gândit că e bine să mai facă o şcoală înainte, să mai înveţe ceva, ca să aibă şanse. E un tânăr foarte ambiţios. De fapt, cei care merg mai departe cu şcoala, în general, sunt mai conştiincioşi. Unii realizează că tot ceea ce ei învaţă constituie baza pe care se vor sprijini în viaţă. Nu fac o facultate ca să fie făcută. Într-un loc ca acesta, tinerii mai puternici, cu potenţial, sunt locomotivă pentru ceilalţi, trăgând după ei alţi patru, cinci copii“, povesteşte Mariana Bădele, şefa serviciului de sprijin.
„Aş vrea s-o întreb de ce m-a lăsat“
„Îmi pare rău că nu am avut o familie. Când eram în clasele primare, mă-ntrebam de ce pe ceilalţi copii îi ţin de mână părinţii. Îmi doream şi eu să mă ia mama de mână atunci. Uneori, ne mai ţineau educatoarele“, povesteşte unul dintre tinerii crescuţi în Centru. Este dorul lor cel mai mare. O mamă, un tată. O familie normală. S.C., alt tânăr de 20 de ani, n-o cunoaşte pe cea care l-a adus pe lume: „Eu le spun mamă celor care m-au crescut. Şi-acum, când le întâlnesc, la fel le zic, deşi suntem colegi. E o vorbă: «Nu e părinte ăla care te-a făcut…» Ştiţi?“. Vorbeşte repede şi agitat, încercând să ţină pasul cu gândurile. Pe unele le ţine pentru el. Pe altele încearcă să nu şi le mai amintească. Din când în când, îşi mai potriveşte ochelarii pe nas: „Mi-a fost şi greu, mi-a fost şi uşor. Aş fi vrut să am o familie. Da’ eram singur. Ăla avea mamă, ăla – tată. Mă gândeam într-o vreme să mă duc la «Iartă-mă» sau la Andreea Marin, ca să-mi cunosc şi eu mama. Apoi, m-am răzgândit… N-avea rost. Ce să se întâmple? Mă duc aşa să mă plimb prin Bucureşti sau s-o văd pe Andreea Marin…“. Înainte să moară, îl mai vizita tatăl biologic: „Când eram mic, mai venea pe la mine. O dată la o săptămână, la două, la o lună… Mă lua cu o bomboană, două, ca să nu mai cer acasă. Oricum, spunea că n-are cu ce să mă crească. Nu-l întrebam eu atunci de ce m-a lăsat la cămin, că eram mic. Eram cu joaca“. Agită câteva chei pe care le ţine în mână şi se foieşte pe scaun. După voce însă, pare sigur pe el şi detaşat. Dacă l-ar suna mama sa să-i ceară ajutor, spune că nu s-ar duce: „Şi eu am avut nevoie de ei. Unde-au fost atunci? Asta aş vrea s-o întreb dacă m-aş întâlni cu ea. De ce m-a lăsat…“.
„Să fac un copil, să-mi zică şi mie «tat㻓
Undeva, prin Timişoara, mai are o soră: „Nu ştiu de ea prea multe. Nu-mi scrie, nu vrea să mă cunoască. Eu ce să fac? Dacă nu mă iubeşte, nu-mi spune şi ea o vorbă, o las în pace. Te mai gândeşti şi la felul oamenilor“. A fost ucenic în „d-ale construcţiilor“ şi a terminat ca şef de promoţie. Ca să poată rămâne în cadrul serviciului de sprijin, după ce a făcut 18 ani, s-a angajat. Între timp, a încercat să-şi caute şi o cameră, să stea cu chirie, cu alt coleg. „Dar eu unu’, aşa pârlit cum sunt, cum să mă duc cu chirie? Am depus dosar pentru ANL şi o să-l întreb eu aşa pe primar, când m-oi duce în audienţă: «Aştia care vin din Centru termină o şcoală, apoi se angajează, da’ pe urmă ce fac? Că mulţi n-au pe nimeni. Ce fac cu salariul pe economie? Păi, pot eu să dau o sută şi ceva de euro numai pe chirie? Că e cam mult. Legea îmi spune că am drepturi şi obligaţii. Da’ eu văd că am mai multe obligaţii. Bine, să fie, sunt ale mele, dar… eu drepturi n-am deloc? Şi la ANL-uri, la ce-am văzut acolo, cre’ că numai dacă-mi iau un BMW pot să mă duc…»“, râde ironic. Nu prea vorbeşte despre asta, dar visează la o familie, la copii: „Că eşti tânăr azi, mâine… pe urmă nu mai eşti. Să fac un copil, să-mi zică şi mie «tată». Că la 80 de ani de ce să mai fac? Să mă strige «bunicule»? Sau «străbunicule»?“.
Dependenţii de sistem şi neintegraţii
Când abilităţile cu care sunt înzestraţi nu sunt suficient de puternice, se agaţă de sistem, debusolaţi şi speriaţi. Răul vine din afară. Măcar în Centru au un acoperiş deasupra capului, o masă, prieteni, se cunosc între ei. Nu se dau duşi cu una, cu două, mai ales că îşi cunosc poveştile. Sunt tineri care au fost nevoiţi să părăsească sistemul şi dorm pe unde apucă, deşi unii au salarii. „Ne rugăm de portari să ne lase să rămânem pe scări în instituţii sau dormim pe furiş, stăm în scările de bloc sau pe mese, acolo unde muncim. Ei, acolo, la Direcţie, şi-au făcut birouri în loc să mai facă un adăpost pentru copii“, spune o tânără cu năduf. Le e frică să-şi spună numele sau să se lase fotografiaţi chiar şi după ce au plecat din Centru. Încă sunt tineri, pot lucra în construcţii, la spălătorii, pot dormi pe ciment, pe scări, după ce şi-au aşternut înainte o geacă pe jos. Dar timpul nu trece în favoarea lor.
