El nu mai e de mult băiatul înalt, subţire, aranjat şi parfumat. Nici ea nu mai are codiţe ca atunci când s-au cunoscut. Trecerea anilor i-a îmbătrânit fără milă. Necazurile le-au tot dat târcoale: Cristea e acum bolnav, tocmai a ieşit de sub perfuzii, iar pe Vasilica diabetul a lăsat-o fără piciorul drept. Dar au rămas alături vreme de 53 de ani, pentru că, mai presus de toate, s-au iubit.
Pe holul căminului de bătrâni, la etaj, o masă stă lipită de zidul rece. De o parte şi de alta, o doamnă şi un domn vorbesc liniştiţi. De ceva vreme, familia Panduru nu prea mai iese din clădire. „Cristea a avut probleme, nu se simte prea bine. Înainte, mai mergeam în English Park, mai făceam cumpărături în piaţă. Dar acum nu mai putem ieşi. Să se facă el bine înainte…“, spune doamna. Îşi ţine mâinile sprijinite de un cadru metalic. Se ridică încet şi deschide o uşă din apropiere. De sub pantalonii kaki închis, trei sferturi, se vede forma piciorului retezat. „Am făcut arterită de la diabet şi a trebuit să mi-l taie. Am stat trei luni în spital atunci. Mi-au tăiat întâi degetele, apoi laba, apoi tot piciorul. În ’94 s-a întâmplat. Era în ajunul Paştelui. A doua zi am intrat în operaţie. Toată lumea petrecea, e… m-am simţit atunci ca Iisus, Care a pătimit şi chinuit atât înainte!“, adaugă femeia intrând în încăpere. Două paturi unul lângă altul şi un covoraş mic între ele ocupă aproape întreaga cameră. Mai e loc de o măsuţă şi două corpuri de mobilă. Câteva haine stau chitite într-un colţ. Se aşază fiecare pe un pat, faţă în faţă.
Înainte, era cofetăria…
S-au cunoscut pe când erau aproape copii. „Eu învăţam în ultimul an de liceu. Aveam 17 ani, el 19. Lucra la o uzină, ca tehnician. Ieşeam de la şcoală pe poarta pe unde era instituţia. Azi m-a văzut, mâine m-a văzut, poimâne la fel. Eram o puştoaică şi purtam părul în codiţe“, îşi aminteşte. „M-a atras chipul ei. Era frumoasă atunci. E frumoasă şi acum“, adaugă bătrânul repede, ca şi cum s-ar teme să n-o supere. „Şi mie mi-a plăcut de el. Era înalt, subţirel, aranjat, parfumat. Mă ducea la cofetărie, că eu nu eram pe salariu. Mergeam la Tomescu, unde e acum Mercurul, că era şcoală de dansuri, sau pe locul fostului cinematograf «30 Decembrie». Pe vremea aia, se ţineau baluri unde erau Băile Comunale, la etaj. Da’ cel mai mult m-a atras că nu venea o dată fără o floare. Şi eu mor după flori“, povesteşte doamna Panduru. S-a scurs o zi, două, o lună, un an şi jumătate. Au primit binecuvântarea părinţilor şi s-au căsătorit: „Tatăl meu l-a plăcut foarte mult. Şi mama, dar… ştiţi cum sunt mamele. Şi părinţii, şi surorile lui m-au iubit tare mult. Când eram însărcinată cu primul copil, socrul meu venea şi-mi aşeza scăunelul sub picioare, ca să nu mi se umfle“.
Iubire şi încredere
Au avut patru copii: două fete şi doi băieţi. „Dac-ar fi să-nchid ochii şi mâine, aş fi mulţumită, pentru că ştiu că e fiecare la casa lui, aranjat. Rolul meu s-a încheiat“, spune femeia. Îşi priveşte bărbatul cu mulţumire. 53 de ani au petrecut alături. La bine şi la rău, aşa cum au jurat în faţa Domnului. „Dacă ne-am supărat, am plâns un pic şi am pus tăcere. Dacă era el vinovat, venea cu flori şi-mi trecea. N-am stat niciodată fără să vorbim. Dacă adormea cu spatele la mine, pentru că îl supărasem, îl rugam să mă lase să pun măcar mâna pe el. Nu puteam să dorm altfel“. Cu dragoste, respect şi încredere. Aşa au trecut peste toate. Şi atunci când Vasilica a rămas fără picior. „Când eşti la o suferinţă, uiţi şi ierţi ce s-a întâmplat înainte. Contează şi rămân atunci doar oamenii pe care-i ai lângă tine. Şi iubirea. Atunci când există, din nimic faci lucruri mari. Altfel… se fărâmă totul“, afirmă, cu glas ferm, doamna Panduru.
De doi ani sunt la Căminul de bătrâni. „Am avut nişte necazuri şi aşa am ajuns aici. Dar nu ne pare rău. Suntem amândoi în acelaşi loc, avem mâncare bună şi mai ales asistenţă medicală. Iar copiii vin foarte des la noi. Mereu ne spun că acum e datoria lor să ne îngrijească, aşa cum şi noi i-am ocrotit când erau mici. Nu ne lipseşte nimic. Sănătate să mai avem…“.
