Se dedică amintirii părinţilor mei iubiţi, locului naşterii, copilăriei, adolescenţei mele, Craiova, my love for ever, şi unei fete frumoase, cu ochi albaştri, senini, care, dacă n-ar exista în planul cât se poate de concret al existenţei materiale, ar putea fi uşor personificată şi identificabilă cu copilăria, adolescenţa mea.
Într-o seară de vară, ai mei au vrut să meargă la filmul „La vârsta dragostei“, la grădina de vară a cinematografului „23 August“, aflat la 50 m de casa noastră de pe strada Madona din Craiova. Aveam şase ani, învăţasem să citesc singur, de prin Scînteia (mai ales literele de tipar). I-am rugat să mă ia şi pe mine la film, că o să fiu cuminte, n-o să fac gălăgie, şi dacă mă plictisesc, o să mă joc cu pietricelele din grădină, cu alţi copii. Argumentul hotărâtor a fost că, la o adică, eu pot să stau cuminte, pe scaun, ca oamenii mari, pentru că ştiu să citesc, nu trebuie să-mi spună ei ce scrie pe ecran. S-au uitat unul la celălalt, şi-au zâmbit, şi n-am să uit niciodată ochii lor, privindu-mă, dragostea din privirile lor! Se iubeau, iubindu-mă! A fost primul film pe care l-am văzut, şi cum să-mi fi uitat părinţii, iubirea lor ?
Tot pe la şase ani, mi-am dorit să merg la un meetig aviatic la Balta Verde, din apropierea Craiovei (totuşi, vreo 6-7 km), să văd şi eu un avion, de-adevăratelea. Ştiu că ai mei n-au putut să meargă cu mine. M-am hotărât atunci să merg singur. Şi pentru că talpa trotinetei mele era… pe butuci, mi-am luat doar ghidonul trotinetei şi am pornit, fără ştirea alor mei, ce-i drept, numai pe trotuar. Am fost, am văzut avioanele, m-am dus până lăngă ele, le-am atins, un nene cu căciulă de aviator m-a suit în carlingă, cu… semitrotinetă cu tot, eu neavând unde s-o… parchez, am pornit-o apoi spre casă cu… my car. Ai mei intraseră în panică, eram plecat de dimineaţă, se însera şi eu… Doar când un vecin le-a spus că m-a văzut la meeting, şi apoi, pe drumul de întoarcere, s-au mai liniştit. Tata a pornit pe drumul spre Parcul Poporului, să mă caute. M-a găsit, la aproximativ un kilometru de casă. Nu a zis nimic. Am pornit împreună spre casă, în tăcere. Mama ne-a întâmpinat cu un chip luminos şi totuşi… lăcrimând! A fost dojana de rigoare, au fost promisiunile mele că nu voi mai face un pas fără să le spun unde merg, dar m-am lins pe bot de bicicleta Tohan, pentru oameni mari, pentru bărbaţi, pe care tata ar fi cumpărat-o pentru el (de fapt, pentru mine) dar, m-ar fi lăsat şi pe mine să învăţ să merg. Ajuns părinte, am înţeles ce a fost în sufletul lor atunci, la primul meu „zbor“ în necunoscut, nesupravegheat, spre aerodromul cu avioane adevărate…
Păstrez în suflet, în „fondul principal de amintiri”, o întâmplare de acum 45 de ani: prima întâlnire cu teatrul. În impunătoarea clădire a Colegiului Naţional „Carol I“ din Craiova fiinţa şi Teatrul Naţional.
La capătul culoarului din aripa principală se afla, pe dreapta, biblioteca şi în faţă, „zidul“ (grilajul) care separa şcoala de teatru. Nu de puţine ori am fost tentat, ca orice copil, curios, să văd ce este dincolo de „zid“, să văd cum arată un teatru. Singura soluţie era escaladarea grilajului, dar înălţimea acestuia era invers proporţională cu cea a copilului de-o şchioapă care eram, aşa că am renunţat la trecerea „frauduloasă“ a grilajului. Şi a venit acea fascinantă şi de neuitat zi când, împreună cu colegii, însoţiţi de neuitata învăţătoare Gabriela Popescu am intrat pe… poarta principală a Teatrului Naţional din Craiova, cu ausweiss-ul de rigoare, la jumătate de preţ. Aşa a început statornica mea iubire pentru teatru: cu „Înşir’ te mărgărite“ de Victor Eftimiu, cu Manu Nedeianu, Ovidiu Rocoş, Fevronia Stănescu. Au urmat „Răzvan şi Vidra“, „Apus de soare“, „Nota zero la purtare“, „Visul unei nopţi de iarnă“, „Take, Ianke şi Kadâr“, etc. Am fost, de-atunci, de multe ori la teatru, cu ai mei. Odată, cam când se vedea şi în poza de pe buletin puful viitoarei bărbi, le-am cerut voie ca să meargă la teatru, cu noi, şi C., prietena şi colega mea de clasă. Sigur, cum să nu! Vai, ce frumuşică şi cuminte e! Voi… vă înţelegeţi bine ? Privirile alor mei căutau în ochii noştri răspunsul, gradul de… înţelegere la care ajunsesem în prietenia noastră. A fost pentru ultima oară când ai mei au mai mers cu mine la teatru, dar nu voi uita, din nou, bucuria din ochii lor, atunci când le-am cerut voie să mergem împreună cu C. la teatru….
Cam la o săptămână de la începutul vacanţei mari, am mers cu ai mei în vizită la tanti Victoriţa şi la nenea Ticu. Stăteau într-o casă veche, boierească, având un nuc imens în curte, pe strada Ialomicioarei. Sigur, nu era prima vizită la prietenii părinţilor mei, dar era prima după încheierea unui an şcolar şi ai mei, mândri nevoie mare cu „unicul lor fiu“, mă „abandonau“ pentru câteva minute, pupăturilor, îmbrăţişărilor lui tanti Victoriţa: „Bravo, băiete, să nu ne faci nici la anul de râs, menţine-te printre primii!“. Nenea Ticu, mai rezervat în efuziuni şi tandreţuri, mi-a întins mâna mare, cât o lopată, apoi m-a urcat în leagănul improvizat pe o creangă groasă de nuc. Tipicul maturilor prevedea cafeluţa şi dulceaţa şi un pahar cu apă rece din fântâna din curte. Le-am monitorizat taclalele de pe creanga de nuc. Am intrat apoi în casă şi ne-am uitat la televizor. Un cortegiu funerar, o mare de oameni, conducând-o pe ultimul drum, pe doamna cântecului românesc, „măiastra“, cum o numea Iorga, Maria Tănase. Au plâns toţi, mai puţin eu. Apoi, tanti Victoriţa a scos dintr-un dulap tainic, câteva „plăci“ ale Mariei Tănase, cu cerc roşu la mijloc şi scris caligrafic, cu litere aurii, Maria Tănase. Atunci am ascultat la patefon, pentru prima oară, cântecele lui Zavaidoc, Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Lătăreţu, Ion Luican, Ioana Radu, Mia Braia, Gică Petrescu. Tanti Victoriţa ţinea plăcile oarecum tainic, la un loc cu fotografii în sepia, să nu cumva să dea „ăştia“ de ele, „să ne creadă reacţionari“. „Hai, copile, du-te în curte, că mai avem şi noi de discutat, una, alta“. „O, tanti Victoriţa, nu vă jenaţi, eu ştiu de la tata că regele Ferdinand şi cu Maniu, şi cu Brătianu, au fost buni, că au unit ţările române. Ştiu şi de Antonescu, ce-a zis pe malul Prutului. Tata are o decoraţie, o cruce albastră, într-un cerc, eu am monede cu capul regelui Mihai, da’ nu am voie să le scot din casă. S-au uitat ai mei la mine, cum tocmai… dădeam din casă“. Tata m-a luat de mână, mi-a luat farfuriuţa cu dulceaţă de trandafiri (preferata mea şi în ziua de azi), linguriţa cu monogramă, paharul cu apă rece şi ne-am dus în curte, sub nuc. „Măi copile, nici chiar la tanti Victoriţa nu e bine să vorbeşti ce vorbesc eu cu tine acasă. Ei sunt singuri, n-au copii, te iubesc, dar… Mă rog, sfaturi părinteşti. M-a luat apoi pe genunchi şi am cântat împreună cântecul care îmi plăcea mie cel mai mult: „A ruginit frunza din vii, şi rândunelele-au plecat“…
Îmi amintesc de duminicile în care, împreună cu ai mei, mergeam în Parcul „Romanescu“, la o halbă de bere (tata), un sirop (mama şi eu) şi la nelipsita plimbare cu barca, apoi, Castelul fermecat (cetatea Neamţului, în miniatură, aici s-a turnat primul film istoric românesc), apoi podul suspendat. Şi au venit anii de liceu! Nu mai veneam cu ai mei în parc, veneam cu C. În fiecare duminică, la ora 14.00, negreşit, ne găseam câte un loc tainic, ascunşi în ierburile înalte, ascultam Europa Liberă, „Metronomul“ lui Cornel Chiriac, răsfoiam reviste şi ziare străine, citeam foi volante cu pasaje din Istoria Religiilor, poezii interzise, ba chiar proză… erotică, „Elevul Dima dintr-a 7-a“. Le procuram, contra a trei lei coala, de la un coleg de-al nostru, ai cărui părinţi, la vremea aceea, aveau acces la Paris Match, L’Humanite, Oggi, Burda, Chanel nr. 5 (doamna), cărţi „grele“, beletristică, şi nu numai (domnul). Ei, şi a venit o duminică în care ne-am trezit amândoi, „desculţi în iubire“… Sigur, ne-am jurat iubire eternă, ca orice bărbat şi femeie, de-acum, care se respectă. Numai că eternitatea a durat… patru ani ! Dar se poate uita?
Sigur, tot ce a fost frumos, urât, vesel, trist, împliniri, dezamăgiri, sincerităţi, ipocrizii, urcuş, coborâş în plan social, salt din obişnuit, plafonare şi rutină, generic, se pot regăsi în povestea orişicui, a mea, a ta, a lui! Ceea ce ne diferenţiază sunt cei şapte ani de acasă şi prima tinereţe, cea mai înaltă şcoală, acolo învăţăm totul, restul, sunt aceleaşi lucruri, percepute, înţelese, dezvoltate, aplicate la înălţimea progresivă a vârstelor. Paradoxal, pe măsură ce gradul de instrucţie (informaţie dobândită în şcoli mai mult sau mai puţin înalte) creşte, uităm „informaţia primară“, completă şi esenţială. Practic, uităm esenţialul, să redevenim copii. A nu se înţelege infantili. Mai ales în zilele noastre, când suntem în plin proces de analfabetizare, literalmente, dar şi figurat, atrofierea prin… analfabetizarea sufletelor fiind rezultanta cybercivilizaţiei, epocii de aur a societăţii umane multilateral dezvoltate electronic.
Chiar aşa! Este foarte grav (vom resimţi în timp) că de la învăţământul primar la cel postuniversitar întâlnim agramatisme, „relaţii nepotrivite“ între subiect şi predicat, dar şi mai grav este că pe fondul escaladării galopante a nivelului civilizaţiei am uitat, uităm să mai conjugăm verbul A IUBI, la toate modurile, persoanele, timpurile şi, mai ales, înţelesurile, mai ales cele înalte!
Ion Drăgan
