E început de mai în Craiova şi, în curtea unei case de pe strada Horia, Dora şi Teri îşi fac de lucru: ea curăţă florile, vorbindu-le încet despre soare, el caută ruleta să măsoare ceva. Ea, neastâmpărată şi agitată ca o puştoaică, devine timidă şi un pic restrasă în preajma străinilor. El, politicos, lasă cuvintele să se rostogolească rapid, fără ezitări.
Au trecut 56 de ani de când
s-au cunoscut. Pe-atunci, ea era frumoasă de pica şi toţi vecinii îi făceau curte. El, băiat de la ţară, liniştit şi cuminte, abia venit la oraş, fusese primit în gazdă de părinţii fetei, care tot pe strada Horia, ca şi astăzi, locuia. Trecu o zi, trecură trei, nouă şi, ca în poveste, băiatul se îndrăgosti. Dar fata nu avea încă ochi pentru el. „Da’ eu cum să scap o aşa frumuseţe? Într-o zi, ne-am întâlnit pe hol şi m-am făcut că sunt interesat de ceas. Bine, aveam un Tellus care mai era şi la vedere, da’ aşa zăpăcit eram că nu l-am ascuns. Şi nevastă-mea – viitoarea – mi-a răspuns prompt, mândră că mă descoperise: «Da’ de ce mă-ntrebaţi când l-aveţi la mână?». Şi-atunci, nu m-am mai stăpânit, m-am repezit la ea şi am pupat-o. Pe vremea aceea, nu era ca azi, nu te sărutai aşa fiecum, că era ruşine, nu te ţineai nici de mână. De ruşine, pe urmă, m-am dus la soacră-mea, să-i spun că voiam să plec. Ea, săraca, nu m-a lăsat. Atunci am cerut-o de nevastă. Păi, ce? Era de lăsat?“, râde cu poftă Terapont Petcu. „Bărbatul meu are nume din calendar, cum a picat în ziua în care s-a născut. Şi fraţii lui la fel“, povesteşte femeia amuzată. „Da’ eu îi spun Teri“.
Pretendenţii fără vârstă
Cu părul scurt, albit de ani şi proaspăt tuns, Dora – sau Alexandrina, cum scrie în buletin – zâmbeşte mulţumită: „Mie nu-mi plăcea, nici n-am vrut să aud. Da’ părinţii nu şi nu, că e băiat bun. Şi fratele meu, care-i fusese profesor la şcoală, zicea la fel. Până la urmă, n-am avut încotro şi m-am măritat“. Se opreşte pentru a aduce pe masă îngheţată şi biscuiţi cu cremă. Şi o cană cu apă. „Îmi ziceau cunoştinţele: «Mă, n-o lua, că te lasă!». Nici nu le-am băgat în seamă. Şi uite că n-am greşit. Într-o lună ne-am luat. Posibilităţi de nuntă nu aveam, aşa că l-am chemat acasă pe preot şi am invitat rudele. A fost o nuntă în familie. Şi pe urmă… anu’ şi cârlanu’, cum se spune. Am făcut doi băieţi. A muncit, biata, mai mult ca mine! Lucram în trei ture, dar, pe lângă ea, tot mi se părea că e mai uşor ce fac eu. Dora se trezea la 4 dimineaţa să stea la cozi, avea grijă de cei mici, de casă. Şi n-a avut niciodată pretenţii. Zicea că, decât să rabde copiii ca să se gătească ea, mai bine stă aşa cum e“, povesteşte bărbatul.
Şi fără rochii noi, mărgele şi pantofi, femeia tot îi făcea pe bărbaţii de pe stradă să întoarcă privirea după ea. Îşi vedea însă liniştită de familia ei. Nu s-a gândit niciodată ce-ar fi fost dacă… „«Cum ai reuşit tu, mă, să pui mâna pe Dora?», mă întrebau unii“, îşi aminteşte bărbatul. Peste masă, femeia îi prinde mâna amuzată şi chicoteşte: „Îţi aminteşti cum, cu ani în urmă, a venit un amic de la Bucureşti, să vadă dacă sunt văduvă?! Voia să mă mărit cu el. Hmm, îmbătrâneşti şi rămâi fără o doagă…“.
Chipul nevestei, imagine de reclamă
Se privesc unul pe celălalt. S-au iubit liniştit, fără minciuni, fără drame, firesc, menajându-se şi ocrotindu-se, respectându-se şi învăţându-se unul pe celălalt. Au ştiut să se asculte, au ştiut când să se retragă pentru a-i oferi spaţiu celuilalt, dar şi când să se apropie şi să ofere mângâiere. Au avut şi momente de gelozie, dar ele au trecut la fel de repede cum au apărut. „Deh, când ai o nevastă al cărei chip seamănă cu imaginea de pe lăzile de zestre, cum să nu fii cu ochii în patru?“, râde bărbatul. „Am avut tot ce mi-am dorit. Ce puteam să găsesc în altă parte? Aici, acasă, am munca mea, sunt stăpână. A fost şi greu, dar a fost şi frumos“, completează Dora.
În cămaşă albastră cu mânecă scurtă, purtând peste ea o vestă neagră, Terapont se pregăteşte să plece de-acasă: „Dincoace de poarta asta e cuibuşorul nostru. A împlinit 56 de ani. Şi e mereu frumos, pentru că e construit cu dragoste…“.
"A muncit, biata, mai mult ca mine! Eu lucram în trei ture, dar, pe lângă ea, tot mi se părea că e mai uşor ce fac eu. Dora se trezea la 4 dimineaţa să stea la cozi, avea grijă de cei mici, de casă. Şi n-a avut niciodată pretenţii. Zicea că, decât să rabde copiii ca să se gătească ea, mai bine stă aşa cum e".
Terapont Petcu
