Craiova de ieri vine să-şi spună povestea, să vorbească de oamenii şi locurile de demult, cu obiceiurile şi frumuseţea lor inconfundabilă.
Oraşul Craiova era pe atunci limitat între opt bariere, şi anume: a Bucureştilor spre răsărit, a Caracalului şi a Calafatului spre miazăzi, a Bucovăţului şi a Brestei spre apus, a Cernăţuiului sau Severinului spre miazănoapte, a Amărăzii şi Valea Vlăicii.
Bariera Bucureştilor era cea mai importantă pentru că pe acolo venea poşta. Nu se ştie însă de ce se numea Valea Vlăicii.
Aceste bariere şi-au păstrat atât locul fixat de la început, cât şi denumirea. Între centrul oraşului şi fiecare barieră se afla mult spaţiu gol, casele fiind foarte mari. Treptat, pe aceste locuri goale s-au ridicat edificii frumoase, trecând şi peste unele din bariere, cum ar fi Bariera Bucovăţului şi a Brestei.
Pe locurile din anii 1834-1835 s-au ridicat clădiri frumoase, mult mai târziu şi fabrica de maşini agricole „Clayton“, numită apoi „Semănătoarea“.
Oraşul de ieri
În trecut, străzile se denumeau după felul ocupaţiei locuitorilor, adică: strada Plăpumarilor, mai târziu numită Copertarilor, înspre miazănoapte, a Lipscanilor sau Boltaşilor etc. Cea mai mare stradă ca întindere era cea din dreptul Bisericii Hagi Enus, trecea printre străzile: Cojocarilor, Cizmarilor, Braşovenilor, Lipscanilor şi se oprea în faţa Bisericii „Madona Dudu“.
Cam pe la anii 1835-1836 s-a început pavarea lor cu bolovani de piatră. Craiova a făcut paşi mari spre îmbunătăţire şi înfrumuseţare între anii 1842-1848.
Iancu Bibescu fiind un bărbat cu destulă cultură şi avere, înzestrat de la natură şi cu gustul frumosului, a ajutat la înfrumuseţarea Craiovei. Străzile principale în scurt timp s-au pavat, s-au lărgit şi îndreptat.
Pentru distracţia publicului craiovean s-a făcut şi o grădină plantată cu tei şi cu parcele de flori dintre cele mai alese.
Altă grădină mult mai mare, unde era şi casa de vară a lui Iancu Bibescu, devenită mai târziu local al restaurantului Parcului „Bibescu“, era situată dincolo de lac, spre dreapta.
Parcul „Bibescu“ a fost creat în formele sale după planul inginerului peisagist francez Redont, cel care a desenat şi parcul oraşului Lyon, asemănător cu cel al Craiovei. După Revoluţia din 1948 sau mişcarea naţională, Iancu Bibescu s-a mutat la Bucureşti, unde a devenit ministrul cultelor, iar casa-palat şi casa de vară din Parcul „Bibescu“, cu parc cu tot, le-a vândut statului.
Între timp, Parcul „Bibescu“ cădea în părăsire, dar au intervenit refacerea, mărirea şi modernizarea de către primarul Craiovei, N.P. Romanescu.
S-a considerat că puţine cuvinte răzbat totuşi zarea acestui parc „Bibescu“ cu numele Romanescu.
Dar, mai pioşi şi mai înţelegători pentru ale trecutului, cetăţenii oraşului continuă a-l numi şi azi tot Parcul „Bibescu“.
Interesante erau şi fântânile oraşului: Potbaniţa, Chiriac, Jianu, Elca, Sf. Dumitru, Samson, Porcaru, numite şi „Şapte fântâni“.
Au mai existat cinci fântâni care au dispărut: fântâna Bibescu, în faţa casei Graepel, Prisaca, la apus de Biserica Hagi Enus, aproape de Căldărari, fântâna prisăcuţa, care izvora din dealul de la Hanul Doctorului, fântâna de lângă Biserica Obedeanu şi fântâna de la Biserica „Madona Dudu“. Ultimele două aveau cea mai bună apă şi au fost înfiinţate în Craiova cam pe la anii 1834-1835 şi îngrijite din fondurile Bisericilor Sf. Ilie şi Madona Dudu, prin Iordache Otetelişanu, care a fost respectat, stimat şi iubit de toţi cei care l-au cunoscut, pentru faptele lui bune în funcţiile înalte pe care le-a ocupat ca preşedinte al Curţii de Apel, ca preşedinte al municipalităţii din Craiova. Rămăşiţele pământeşti ale acestui mare bărbat înzestrat cu multe virtuţi se află depuse în Biserica „Sf. Ilie“, unde se pot citi pe piatra mormântului multe fapte mari pe care le-a săvârşit în viaţă.
Vechii locuitori de seamă ai urbei
Principalele familii boiereşti locuiau mai cu seamă în suburbia Obedeanu, cam în jurul Grădinii „Mihai Bravu“. Multe dintre aceste clădiri s-au deteriorat, au fost cumpărate de primăria locală, s-au dărâmat, iar terenul s-a alipit la grădina publică, numită mai târziu „Mihai Bravu“. Puţine clădiri au mai rămas în posesia descendenţilor Glogovenilor şi Otetelişenilor etc.
Oraşul, în timpul nopţii, era păzit de un fel de gardişti. Erau personaje interesante, care aveau să dea şi denumirea locului unde convieţuiau. „Valea Orbeţilor“ şi-a luat acest nume fiindcă era un loc dosnic şi locuit numai de oameni care pe un preţ aproape de nimic îşi cumpărau un locşor pe care-şi clădeau câte o căscioară.
Aceste locuri erau joase şi apele, în timpuri ploioase, se revărsau şi îşi luau direcţia pe lângă Cazarma Dorobanţilor şi apoi se împreunau în canalul cel mare ce trecea pe lângă Biserica „Madona Dudu“ şi se vărsa în balta Geanoglului. Aici lstăteau ţigani-potcovari, în locuinţe, cu prăvălioare de potcovărie.
Principalele magazine pe la 1834-1835 erau pe Lipscani. Oraşul vechi, partea principală a Craiovei, era în mahalaua Hagi Enus, spre Târgul de afară, care era pe unde este strada 12 Septembrie.
În trecut domnea mai multă bună-credinţă în societate, între negustori. Când cineva zicea „vorbă de negustor“, zicea „siguranţă“, „adevăr“. Procese erau puţine, asemenea şi avocaţi, căci legile erau simple, lesne de înţeles şi fiecare cetăţean cu puţină deşteptăciune le înţelegea şi îşi apăra singur dreptul său în faţa tribunalelor.
Frica de Dumnezeu şi ruşinea de faptele rele se întâlneau în mai toate casele!
