Craiova de pe vremea birjei îşi are poezia ei. O poezie melancolică, rătăcită în slova cronicilor şi amintirilor bătrânilor.
Cine s-a plimbat cu birja nu mai uită. O caută sub toate cerurile. Şi visează că într-o bună zi va rosti din nou: „La bulivar, birjar, la bulivar!“ sau „Mână, birjar!“. Este, fără îndoială, cazul autorilor volumului „Craiova, mon amour“, care îşi amintesc cu nostalgie: „Păstrez în minte o întâmplare de neuitat: în 1955, am fost ales de luminosul şi dreptul profesor Luca Preda (care m-a preferat înaintea elevilor săi) să reprezint regiunea Oltenia la Concursul naţional de literatură română. Am avut norocul să primesc premiul IV (după concurenţi redutabili: Nicolae Labiş, Ştefan Andrei, Gsolfi Zoltan). M-am întors la Craiova cu un munte de cărţi, adus pe peron de mai mulţi colegi îndatoritori. În gară, am rămas al nimănui (n-aveam «mărunţişul necesar în buzunare»). S-a întâmplat să mă zărească un birjar din cartierul natal Dorobănţia, nea Gicu al lui Pingea, care m-a aşezat în trăsura sa, îngropat în cărţi, scuzându-se către clienţii obişnuiţi: «Domnilor, trebuie să-l duc gratis acasă pe acest copil cu carte… Pentru pomana sufletului meu…» A luat-o apoi pe drumuri cât mai ocolite, să fim văzuţi de întreg oraşul!… Caut, de ani întregi, un «taximetrist» din zilele noastre, la fel îndatoritor“.
La început a fost… calul
Erau atracţia străzilor, „arătau ca nişte veritabili demnitari: purtau pe spate pelerine, jepuleţe, livrele de pluş bleumarin, iar la picioare, jambieri albi; erau încinşi cu curele speciale şi pe cap purtau şepci anume croite, ce se armonizau fireturilor de tot felul. Când aceste elemente de ceremonial au apărut carnavaleşti sau vetuste, birjarii s-au îmbrăcat sobru (adesea în negru), impunându-se mai ales prin «culorile» eleganţei şi loialităţii faţă de clienţi, păstrând o ţinută vestimentară şi morală care motiva «încrederea neştirbită a clienţilor»“. Aşa sunt descrişi birjarii Craiovei de altădată de către Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu. Aveau ţinute impecabile, căci acestea erau standardele impuse de legea vremii. „Domnitorul Alexandru Moruzi cerea velspătarului să ia măsuri împotriva «vizitiilor netrebnici care circulau cu iuţeală» şi stricau podurile (străzile erau pavate cu butuci din lemn), iar vizitiii care produceau pagube conduceau pe ultimul drum al «carierei», adică erau trimişi la ocnă. «Nimeni nu e volnic a conduce trăsura fără livret» spunea «Regulamentul pentru trăsurile de piaţă» (aprilie 1868). Documentul preciza că «nu va putea ţine hăţurile în mână decât acela care va avea asupra sa un act semnat de notabilii suburbiei şi de staroste». Actul interzicea «tânărului care nu a împlinit 21 de ani să suie pe capră», «birjarii prinşi pe capră beţi se vor arestui». Circulaţia era permisă numai pe partea dreaptă, «toate trăsurile vor avea, noaptea, felinare aprinse». Impunerile erau chiar mai aspre decât cele actuale, în acea perioadă «conducătorii neavând voie a fuma când sunt în mers». Era obligatoriu ca ei «să fie îmbrăcaţi curat, cu haine cuviincioase», le era interzis «să transporte bagaje dupa ora 9.00 seara»“, se precizează într-un material publicat pe site-ul Metropotam. Aşa se face că aceia care dominau străzile din înaltul caprei erau oameni preţuiţi de comunitate, de cei pe care îi serveau, prieteni ai copiilor care le admirau trecerile, pocnetele de bici şi îndemnurile la trap.
20 iulie, zi de petrecere
Lucrurile deveneau spectaculoase de ziua birjarilor. Steagul breslei lor era plimbat pe străzile Craiovei. Oraşul îmbrăca haine de sărbătoare. „În 20 ale lunii lui iulie, ziua Sfântului Ilie, care mână un car de foc în timpul furtunilor şi îşi trimite fulgerele către diavoli şi păcătoşi, birjarii se sărbătoreau. Angajau fanfara, se îmbrăcau în straie alese, de obicei, albe. Se făceau tot felul de concursuri. Se desemna cel mai bun birjar al anului, în urma unei întreceri care îşi avea punctul de pornire în Luncă şi se termina pe bulevardul Ştirbei. Cel mai atractiv spectacol era însă cel al pocnitului din bici. Se aduna toată mahalaua şi aplauda frenetic evoluţia lor“, a precizat Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul Olteniei.
Confidenţi, dar şi „pui“ de spioni
Olteni, ruşi, bulgari sau greci, birjarii se purtau ceremonios în totul, ştiau destinaţiile şi tainele celor pe care-i purtau pe străzi, le erau confidenţi şi sprijinitori, păstrându-se într-o familiaritate respectuoasă. La staţiile de birje din Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Justiţiei, Smârdan, Valea Vlăicii, Lascăr Catargiu era totdeauna o animaţie specială. Clienţii fideli, amanţi de-o noapte, ştiau că pot avea încredere în ei. Şi ei ştiau că sunt apreciaţi, aşa că, atunci când domnul sau doamna avea vreo escapadă, trebuia să-şi acopere cu prelată trăsura. Trebuia să fie discret. Îşi conduceau clienţii la hotelurile care acceptau relaţiile în afara căsătoriei. Erau însă situaţii în care informaţiile treceau de graniţa secretului şi se transformau în informaţii ce puteau fi cumpărate în schimbul unor sume considerabile de bani. Se întâmpla în vremea alegerilor sau în perioada premergătoare lor, căci în trăsuri se făceau aranjamente electorale, iar birjarul le ştia prea bine. Tot cu ajutorul lor erau prinşi însă şi cei mai experimentaţi hoţi, căci pe toate le ştia birjarul nostru!
Într-o bună zi nu au mai fost însă de folos şi puţini îşi mai aduc aminte de ei, de trăsuri şi cai, de sărbătoarea breslei lor.
Semn de bunăstare
Echipaje luxoase, cai focoşi (albi, roibi, negri) şi vizitii cu mantii căptuşite cu mătase, multicolore, îmbodobite cu fireturi şi brandeburguri aurite gâdilau orgoliile stăpânilor. Fiecare familie cu stare avea echipajul propriu, iar marii boieri, ofiţerii superiori şi o parte din medici aveau câte două rânduri. Cei care nu-şi permiteau luxul să ajungă „la şuşea“ cu propriile caleşti angajau una din cele câteva sute de trăsuri ale Craiovei, staţionate la gară, în cea mai mare staţie a urbei. Pentru o plimbare cu o trăsură mai bună, timp de o oră, aveai de plătit 60 de fileri (un filer însemna o centimă) şi doar 20 de fileri pentru una de clasa a treia. Erau trăsuri produse în ateliere europene recunoscute (italieneşti , frantuzeşti, austriece, ruseşti), unele mai frumoase ca altele.
