Acum vreo 25 de ani, n-aveai loc s-arunci un ac in Urzicuta. Zeci, sute de oameni misunau zilnic incoace si-ncolo pe ulitele satului. Nu era insa vorba de una dintre statiunile atât de cunoscute reumaticilor români, ci de un sat modest care, in anii ’70-’80, a devenit singura statiune balneara din Dolj, inghitind peste trei-patru sute de turisti intr-o zi.
Totul incepuse cu câtiva ani in urma, când câtiva localnici au descoperit minunea din marginea satului: o balta mare care lua cu mâna durerile de oase. Vorba s-a raspândit repede, iar apa rosie – bogata in iod – si namolul gros au inceput sa adune batrâni si tineri neputinciosi chiar de prin satele invecinate. Veneau pe jos, cale de-o ora, doua, strabateau satul si se asezau pe marginea baltii, inmuindu-si picioarele, mâinile sau alt loc bolnav in apa binefacatoare. Se ungeau apoi cu mâlul lipicios si-l lasau sa se usuce la soare. La plecare, incarcau in sacose bidoane cu lichid rosiatic si bulgari de pamânt – cu care urma sa se trateze acasa, pâna la urmatoarea venire.
Autoritatile vremii au simtit imediat rostul afacerii, motiv pentru care s-au pus pe treaba. Si s-au miscat repede. In timp ce consiliul popular ridica in centrul comunei patru case a 25 de locuri fiecare, Cooperativa de Consum amenaja malul lacului cu dotarile corespunzatoare unei statiuni balneare. 12 case cu câte patru locuri, un cabinet medical cu program zilnic, care sa stea la dispozitia pacientilor, si un restaurant unde, pe lânga organizarea nuntilor si a altor evenimente, se putea lua masa, in functie de buget.
„Preturile erau accesibile pentru categoria de oameni veniti aici – in majoritate tarani, care nu-si permiteau un bilet de tratament in statiunile renumite din tara. O ciorbita de legume cu o carnita de pasare ori de vita era un leu cincizeci, in timp ce o mâncarica era vreo trei lei. Se putea mânca pe saturate, fie cumparând la liber, fie pe baza de abonament“, isi aminteste viceprimarul din Urzicuta, Dumitru Dragoianu, de vremurile indepartate, in care comuna sa devenise un loc atât de apreciat.
Afacere pentru sateni, tratament pentru bolnavii saraci
Baile Urzicuta s-au dezvoltat repede in acea perioada. Balta si terenul din jur au fost ingradite cu placi de azbociment, iar lacul a fost impartit in doua printr-un paravan: pentru barbati si pentru femei. S-au amenajat dusuri cu apa rece si vestiare. Chiar lânga restaurant, s-a forat un put a carui apa ameliora afectiunile stomacului. S-au plantat copaci si plante decorative, iar drumul pâna la comuna a fost marginit de plopi. In plus, pentru ca autobuzul local nu mai facea fata invaziei turistice, au fost preluate toate mijloacele de transport ale Bailestiului: patru autobuze, care functionau pe tot parcursul zilei.
„In perioada ’73-’80, «statiunea» a fost un succes. Veneau câte trei-patru sute de oameni zilnic. Cei mai bolnavi erau cazati la casutele de pe plaja, ceilalti in sat, ba chiar si la particulari, cu chirie. Tratamentul incepea la zece dimineata. Dupa consultatiile medicale, bolnavii incepeau baile. In primele doua zile aveau voie una singura pe zi, numarul lor crescând in timp pâna la maximum trei – mai multe ar fi afectat inima. Faceau impachetari cu namol, se incalzeau la soare, luau masa, se plimbau si se odihneau. Era un adevarat colt de rai: verdeata multa, aer curat si sanatate. Veneau din Dolj, dar si din judete mai indepartate. Era o statiune pentru oamenii nevoiasi, care nu-si permiteau sa mearga la Herculane, Calimanesti sau Covasna. Pe de alta parte, comuna Urzicuta câstiga si ea din afacere. Din taxa stabilita prin consiliul popular pentru accesul la balta – de numai un leu pe zi de persoana – din restaurant si cazare, profitul nu era deloc de neglijat. Cu banii respectivi se intretineau atât statiunea, cât si comuna. Era o afacere!“, spune Dumitru Dragoianu.
S-a furat tot, pâna la temelii
Cât vezi cu ochii – intindere de pamânt. Pietros, crapat de uscaciune, scortos ca un trunchi de copac batrân. Nimic nu creste pe el, in afara de niste smocuri de papura, pe acolo pe unde iodul e mai rar. In rest, pustiu. Pe la mijloc, un ciot de lemn aminteste de gardul care delimita odata „bazinul de femei“ de cel de barbati. Pe maluri, iarba crescuta de-a valma a fost pârjolita de cu toamna de sateni. Din loc in loc, bolovani de ciment aduc aminte de ce au fost acum 16-20 de ani: un restaurant traditional oltenesc, dusuri, vestiare, cabinet medical, put cu leac pentru stomac. Astazi, Baile Urzicuta au ajuns o ruina. Prin „efortul“ constant al cetatenilor, nimic nu a mai ramas din „statiunea“ de altadata.
„Din ’87, afacerea a stagnat vreo doi ani. Turistii nu au mai venit ca altadata, in statiune nu s-a mai investit deloc. Cooperativa de Consum si-a pierdut interesul pentru acest loc. L-a inchis, lasând doar un paznic care sa aiba grija de bunuri. Cu timpul, nu a mai avut bani sa-l plateasca nici pe acesta, asa ca balta cu amenajarile din jurul ei au fost lasate de izbeliste. Mana cereasca pentru localnici, care au furat tot, pâna la temelie! Au taiat pâna si plantele si plopii de pe alee. Cu cele patru casute ale consiliului popular s-a intâmplat cam la fel. Construite din pal, acestea s-au umflat de la ploi si ninsori si s-au deteriorat. Cum nimeni nu le-a mai dat atentie, s-au gasit destui binevoitori care sa le ia si pe acestea. Asa ca, in decurs de câtiva ani, Baile Urzicuta au fost sterse de pe fata pamântului“, declara Dumitru Dragoianu.
Sa speram ca din 2007…
Dupa ’90, frecventele schimbari petrecute atât la nivel national, cât si la primaria comunei au dus la o totala lipsa de interes pentru balta cu iod din capatul satului. De câtiva ani, tot mai multe persoane si-au manifestat preocuparea pentru a investi in baile de la Urzicuta. Nimic serios insa, dupa cum apreciaza viceprimarul. Fie amenajari ieftine si rapide pentru un profit imediat, fie doar promisiuni, ofertele primite de administratia locala nu au dus la nici un rezultat.
„Este o pierdere pentru comuna, dar si pentru judet. Un astfel de lac natural, bogat in iod, ar fi o adevarata mina de aur pentru alte judete, atât din punct de vedere medical, cât si turistic. Din pacate, posibilitatile financiare ale Urzicutei nu pot face fata unor astfel de cheltuieli. Dupa estimarile noastre, reinfiintarea statiunii ar costa in jur de 70-80 de miliarde de lei. Numai studiul de fezabilitate – cu analizele solului si apei – ar costa un miliard! Noi nu ne permitem, dar putem sa speram ca de la anul lucrurile se vor mai schimba pe ici, pe colo“, spune viceprimarul Dragoianu.
