Unul dintre cei mai importanti poeti francezi din toate timpurile si, poate, cel mai trist poet al lumii, Charles Baudelaire este apreciat de criticii literari ca fiind geniul artistic dominant al celei de-a doua jumatati a secolului XIX. Poet si estetician francez, a carui valoare literara nu a fost recunoscuta decât postum, Baudelaire a fost inclusiv critic literar, plastic si muzical. Cât a trait, Baudelaire a fost considerat de catre contemporanii sai cel mult un poet mediocru.
Viata de calvar a poetului Charles Baudelaire este greu de redat in cuvinte. „Imi pare mereu ca as fi mai bine acolo unde nu sunt, iar problema aceasta a mutarii o discut adesea cu sufletul meu“, spunea Baudelaire. Abia in secolul XX, gânditori, critici sau poeti celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell si Seamus Heaney i-au celebrat opera.
Charles Baudelaire s-a nascut pe 9 aprilie 1821, la Paris, intr-o familie destul de instarita si a trait doar 46 de ani. La sase ani, i-a murit tatal, care era cu 30 de ani mai in vârsta decât mama sa. La un an de la decesul tatalui, aceasta s-a recasatorit cu un stralucit militar si diplomat, comandantul de batalion, colonelul Aupick. Intre anii 1832 si 1835 Charles Baudelaire a studiat la Lyon, in garnizoana tatalui vitreg. Apoi, pâna in 1840 si-a continuat studiile la Paris, obtinându-si bacalaureatul, chiar daca a frecventat Cartierul latin, pe atunci sediul artistilor din Paris. In Cartierul latin a facut datorii peste masura, i-a intâlnit pe de Nerval si Balzac, si tot acolo a contractat sifilisul, boala care se banuieste ca mai târziu i-ar fi provocat moartea.
Prima tentativa de sinucidere a poetului
Tatal vitreg l-a trimis pe Baudelaire in India, pentru a-l scoate din mediul boem. Insa, acesta, peste un an, a revenit la Paris. A fugit de pe vasul pe care fusese imbarcat. Implinise 20 de ani si, prin urmare, la intoarcere a mostenit o avere suficient de consistenta pentru a duce o viata de dandy parizian. Isi petrecea zilele in galeriile de arta si in cafenelele Parisului. A inceput sa consume droguri, hasis si opium, dupa care s-a indragostit de Jeanne Duval, o prostituata din Africa. Aceasta devenise „sursa“ de inspiratie când a scris poemele din ciclul „Venus cea neagra“ al volumului „Les Fleurs du mal“ („Florile raului“). In mai putin de doi ani, Baudelaire a cheltuit jumatate din mostenire, iar primele datorii au avut un impact socant pentru viata sa. Din aceasta cauza interventia consiliului de familie s-a dorit decisiva. Astfel, un consiliu judiciar a luat in grija averea lui Baudelaire, platindu-i o mica renta pentru tot restul vietii. Consecintele n-au intârziat sa apara, pentru ca, la foarte scurt timp, in anul 1845, la 24 de ani, poetul a avut prima tentativa de sinucidere. A incercat sa-si suplimenteze veniturile, scriind critica de arta, eseuri si cronici pentru diverse jurnale. Stia sa faca diferenta intre arta adevarata si kitsch, iar criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix si Gustave Courbet l-au ajutat sa se impuna.
Interdictie, popularitate, condamnare, infern
Charles Baudelaire a debutat in revistele pariziene, potrivit unor istorici literari, la 14-15 ani, dupa care l-a descoperit pe poetul Edgar Allan Poe. Atât de mult i-a indragit creatia lui Poe incât l-a considerat „suflet geaman“. Primele proze ale lui Poe au fost traduse de Baudelaire, traducerile devenind celebre, insa a continuat sa publice in reviste poezii din creatia proprie. Auguste Poulet-Malassis i-a publicat prima editie din „Les Fleurs du mal“, in 1857. Conditiile tipografice l-au ingrijorat pe poet atât de mult, incât a inchiriat o camera lânga tipografie pentru a avea posibilitatea supravegherii aparitiei cartii. Dar, ca un blestem, in luna august a aceluiasi an a avut loc procesul „Florilor raului“. Rechizitoriu a fost sustinut de acelasi procuror care in 1856 se ocupase de „Madame Bovary“. Astfel, poetul si editorii au fost condamnati, iar sase dintre poeme – care descriau dragostea lesbiana sau vampiri – au fost excluse din volum. Interdictia a fost ridicata in Franta tocmai in jumatatea secolului XX. De necrezut, dar adevarat. Reactia lui Baudelaire a aparut in 1861, când a introdus in „Florile raului“ inca 36 de poeme noi. Astfel, cartea i-a adus un fel de popularitate, gratie unor scriitori precum Gustave Flaubert si Victor Hugo care i-au remarcat talentul. De pilda, Flaubert i-a scris lui Baudelaire: „Ati gasit o cale de a injecta o noua viata Romantismului, sunteti diferit de toti, si aceasta e cea mai mare calitate“. Era adevarat, era fals? Baudelaire, spre deosebire de poetii romantici, se inspira din viata citadina a Parisului si nu se sfia sa se explice: „Arta trebuie sa creeze frumusete chiar si din cele mai josnice, mai non-poetice situatii“. „Florile raului“ l-au transformat pe Baudelaire intr-un poet blestemat, opineaza unii critici.
Cosmarurile si temerile s-au accentuat brusc, incepând de la 45 de ani. In ciuda bolii, a plecat la Bruxelles sa tina o serie de conferinte, insa calvarul nu a incetat. Mai multe atacuri cerebrale s-au finalizat cu o paralizie partiala, iar in iulie 1866, mama sa l-a adus in Paris, internându-l in diverse sanatorii. Tratamentul s-a dovedit a fi ineficient. Dupa chinuri de infern, a intrat in agonie, dupa care s-a stins din viata la numai 46 de ani, pe 31 august 1867, la Paris. In secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeti celebri, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell si Seamus Heaney, i-au celebrat opera.
Poezia lui Baudelaire a influentat creatia multor poeti din toata lirica universala, valoarea acesteia fiind de necontestat.
