Sa te nasti in 1913, poate in cel mai sarac tinut al Algeriei, dintr-o mama analfabeta spaniola, aproape surda si vorbind foarte putin, si dintr-un tata taran francez care iti moare atunci când ai mai multa nevoie de el, sa ai sentimentul dezolant al izolarii definitive in pofida faptului ca traiesti printre umili si vanitosi, sa faci sport de performanta bolnav fiind, sa faci din mizerie prima experienta capitala a existentei, si totusi sa identifici tristetea copilariei cu paradisul pierdut, apoi sa studiezi, sa scrii si sa câstigi premiul Nobel pentru literatura la numai 44 de ani, si sa mori la vârsta de 47 de ani, trebuie sa te numesti Albert Camus.
In ciuda unei sanatati subrede, tânarul brun si zvelt, Albert Camus, iubea foarte mult sportul, cei mai frumosi ani ai vietii petrecându-i intre studiu si terenul de fotbal. Câtiva ani de zile a fost portarul echipei universitare din Alger. Nu si-a propus sa devina om de exceptie, geniu. A preferat normalitatea. Camus a trait intens extremele existentiale. Practic, acesta s-a dedicat pasiunii sportive, a devenit chiar un celebru fotbalist, gustând o forma de glorie accentuata. Pâna la vârsta de 17 ani, când i-au aparut primele simptome ale tuberculozei. Boala i-a frânt visurile adolescentei si l-a determinat sa aleaga o viata mult mai retrasa decât isi inchipuia. Prin pasiunea sa pentru sport, viitorul mare literat urma altor scriitori francezi care fusesera atrasi de mirajul alergarii pe stadion: Jean Giraudoux (un excelent rugbist), Marcel Berger si Pierre Mac Orlan; Gilbert Prouteau (saritor de triplu) si exemplele pot continua. In anii maturitatii fizice si creatoare, portarul de la Alger a fost partizan curajos al Rezistentei franceze, s-a numarat printre intemeietorii existentialismului si a scris, printre altele, romanul „Ciuma“ – distins cu premiul Nobel pentru literatura in anul 1957. Fotbalistii, care mai si citesc, apreciaza ca, spre sfârsitul vietii, Albert Camus era indreptatit sa faca acea marturisire de credinta ramasa – din punctul lor de vedere – celebra: „In cele din urma, tot ce stiu mai temeinic despre morala si despre indatoririle oamenilor le datorez fotbalului“.
Identificarea copilariei zbuciumate cu paradisul pierdut
Roger Grenier, scriitor francez, presedinte al Comisiei de Lectura de la Editura Gallimard, biograful lui Albert Camus, a facut dezvaluiri cutremuratoare despre viata zbuciumata, opera si personalitatea marelui literat. Alti biografi nu fac altceva decât sa-l confirme pe Roger Grenier. Astfel, parintii scriitorului s-au stabilit in Mondovi – poate, cel mai sarac tinut din Algeria – inca din 1871. Pe 7 noiembrie 1913 s-a nascut Albert, insa avea un frate mai mare, Lucien. Prima experienta capitala a existentei sale, traita de Albert, a fost experienta saraciei, iar la scurt timp, pe aceea a sentimentului dezolant al izolarii definitive. Ca si cum nu ar fi fost indeajuns, tatal sau – Lucien Camus – un taran francez, a murit chiar in primele lupte din primul razboi mondial. Ramasa vaduva, Catherine Camus – mama scriitorului -, de origine spaniola, analfabeta, impreuna cu cei doi fii, a inceput sa spele – cu ziua – rufe pe la familii bogate. A urmat o viata de calvar. Albert si-a petrecut copilaria lânga mama sa, aproape surda si vorbind foarte putin, lânga un unchi infirm, dogar de meserie, si aproape de fratele sau. Saracia de nedescris in cuvinte i-a marcat profund personalitatea. Astfel, s-a conturat primul „schelet“ de idei existentialiste. „Ducând o viata saraca, printre oamenii aceia umili sau vanitosi, eu am atins in modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevaratul sens al vietii“, avea sa consemneze, mai târziu, Albert Camus. Oare, de ce Camus a identificat mediul copilariei (indiferent cum ar fi aratat acesta) cu paradisul pierdut? Nu cumva pentru ca tocmai constatase ca diversitatea este cu mult mai bogata in infern? Avea un sentiment de recunostinta care nu lua decât forma constiintei vinovate. De ce? Pentru ca oamenilor bogati cerul li se parea un dat firesc, iar pentru cei saraci, acelasi cer era un har infinit. In gândirea marelui scriitor, intr-adevar, bucuriile cerului, ale lumii si aerului le inlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilarie orfana, dominata de tragisme din ce in ce mai accentuate. De aceea, Albert Camus nu-si dorea sa fie om de exceptie, geniu. A preferat normalitatea: „Sunt un om mediu + o existenta. Valorile pe care as simti nevoia sa le apar sunt valori medii“. Nu cred ca in sinea sa isi dorea sa obtina absolutul, aidoma eroului sau, Meursault. Era prea tânar si prea strivit de nevoi, pentru a-si anticipa eroul.
Camus n-a invatat libertatea de la Marx, ci din mizerie
Dupa ce a urmat cursurile scolii comunale, a continuat liceul din Alger, gratie unei burse, iar dupa absolvire a urmat studii universitare, studii de filozofie, traind intens extremele existentiale. Simultan cu venirea lui Adolf Hitler la putere, in 1933, Camus a militat intr-o miscare antifascista. Peste un an s-a casatorit cu Simone Hié, cu care a stat doar un an. Desi acesta spunea ca „libertatea n-a invatat-o de la Marx, ci din mizerie“, sub influenta unui amic, a intrat in Partidul Comunist Francez, pe care l-a parasit urgent, din cauze inca neelucidate. Biografii spun ca primise sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda in mediile musulmane, lucru cu care nu a fost de acord. Prin urmare, a ocupat concomitent diverse ocupatii pentru a-si cistiga existenta. In 1938 a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, Camus a incercat sa se inroleze, insa a fost respins din cauza sanatatii precare. Apoi a calatorit in orasul algerian Oran, orasul predestinat actiunii romanului „Ciuma“, unde s-a recasatorit cu Francine Faure, in 1940. Peste doi ani, boala si-a aratat coltii. Patru ani mai târziu, a terminat de scris „Ciuma“. In 1957 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatura, iar peste trei ani, la 4 ianuarie 1960, a murit intr-un stupid accident de masina, in timp ce se intoarcea la Paris din scurta vacanta a sarbatorilor de iarna.
Absurdul existentei anuleaza temporar lipsa de sens a vietii
Omul camusian, asa cum a fost portretizat in primul discurs cu ocazia decernarii premiului Nobel, a acceptat sa creeze o arta de a trai in timpuri de catastrofa, o arta a renasterii si a revoltei in fata mortii. Albert Camus s-a afirmat ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic il ofera prin intermediul in principal a doua eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 si Omul revoltat – 1951), desi toata viata nu si-a recunoscut contributia.
Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrind in ansamblu raportul dintre solitar si solidar in umanitate. Volumele sale de povestiri contin in forma artistica episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, insa fara a anticipa tematica romanelor. Moartea fericita este varianta initiala a „Strainului“ (1942), caruia i-au urmat alte doua romane „Ciuma“ (1946) si „Caderea“ (1956), ce propuneau doua atitudini existentiale numite explicit si in eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii.
Pisele de teatru „Caligula“ (1938), „Neintelegerea“ (1944), „Starea de asediu“ (1948) si „Cei drepti“ (1949) formeaza dramaturgia camusiana care reia in forma dramatizata idei din romane si eseuri. Astfel, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid intr-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta „neintelegere“ ia act strainul – Meursault – in inchisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale.
„Nu poate fi dragoste de a trai fara disperarea de a fi“
Autorul francez poate fi considerat filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate in eseuri: al asumarii suferintei (Mitul lui Sisif) si al salvarii (Omul revoltat), sustin exegetii operei camusiene. Definind absurdul ca „un rau al spiritului“, Camus conchide ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este „contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii“. Eseistul lanseaza ideea ca „nu poate fi dragoste de a trai fara disperarea de a fi“. Un paradox care impune doua notiuni noi pentru gândire. Adica, „omul absurd, cel care, fara s-o nege, nu face nimic pentru eternitate“ (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) si „libertatea absurda, care implica pasiunea, revolta, sinuciderea“. Eseul nu postuleaza adevaruri ultime. Mai degraba tinde sa defineasca absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, in care „trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit“. Toate acestea contrasteaza in gândirea lui Camus, intrucât pentru acesta „revolta este singurul mijloc de a depasi absurdul“. Practic, Albert Camus redefineste revolta ca fiind prima evidenta care scoate omul din singuratate si care, totodata, il socializeaza pe Sisif: „Daca avem constiinta neamului si a non-sensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat, nu este acesta sfârsitul si nu ne putem opri aici. In afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem nascându-se ceva ce il depaseste“. De aceea, nu intâmplator, Camus il descrie pe Sisif singur pe stânca lui, dar ii surprinde o psihologie de condamnat: „Singura forma de revolta care ii este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit“.
Dupa 30 de ani de la fatalul accident de masina (1960) in care Albert Camus si-a pierdut viata, a fost publicat romanul „Le premier homme“, gasit in manuscris neprelucrat alaturi de autor, in masina.
