L-am gasit pe Dinel Staicu in plina activitate, in proaspatul birou din Valea Vlaicii – ultima achizitie oficiala a miliardarului craiovean – Bussiness Center. Ocupat pâna peste cap de problemele cotidiene si, evident, satul de publicitatea care i se face de câtiva ani in tot ceea ce inseamna presa din România, Dinel Staicu nu s-a aratat prea incântat de vizita ziaristilor GdS. Ideea de a se arata publicului in postura de OM l-a convins insa imediat sa cedeze unui interviu. Cum a facut primii bani, de ce ii plac gogosile si fasolea cu ciolan, cum si-a facut ucenicia de militian in curtea casei pe care acum o stapâneste, cum i-a rupt piciorul profei de chimie si cum facea bisnita cu biletele de cinema, cum a practicat meseria de artist fotograf – premiat la Bucuresti! – si ce cura de slabire tine de un an, pentru a ramâne pe placul tinerei neveste – pe toate ni le-a marturisit, cu modestia-i cunoscuta, Dinel Staicu.
Prolog
Sfârsitul anilor ’70. Doi militieni fac patrula pe aleile casei lui Barbu Druga, din strada Bujorului – devenite una dintre resedintele de partid. Noapte pustie, frig, plictis. Unul dintre ei, subtire si mai sensibil, se hotaraste sa traga o banca pe care sa-si odihneasca oasele tinere. Are textul pregatit: „Tov. comandant, ‘traiti, raportez: sunt Dinel Staicu. A cerut-o tovarasu’ de la partid, sa contemple luna…“. Usor speriat, tinarul militian sustrage banca, o pune intr-un loc mai ferit, se asaza. Frecându-si degetele amortite de pantalonii uniformei, priveste lung peretii albi, sparti din loc in loc de vitralii… „O fi cald inauntru“, indrazneste sa cugete militianul, prea infrigurat sa ia in seama mindretea arhitectonica de linga el. Si inchide ochii sa-si socoteasca timpul ramas de stat in post.
Douazeci si ceva de ani mai târziu. Un barbat in trening de firma strabate aleile lui Barbu Druga. Alergare usoara. Jogging. E racoare. Banci sunt destule, vopsite proaspat chiar la ordinul sau – deh, metehnele profesiei! Dar nu-l imbie nici una. „Am nevasta tânara“, gândeste in fuga problema dietei. Iar la statutul de Dinel Staicu, imaginea este obligatorie. Inca doua ture si intra la caldura, in casa. Acum are voie, e a lui. Toata. Cu tot confortul fostei resedinte de partid. Pina si vitraliile raposatului Druga, tot ale lui au ajuns. Chiar le-a inchis in termopan, sa le fereasca de uzura. Sint doar opere de arta, numai bune de asezat in colectiile fara numar ale miliardarului Dinel Staicu.
Radacini sanatoase: tractorul si CAP-ul
Dinel Staicu s-a nascut in ’56, sub zodia Leului. In comuna Leu, fireste.
„Intr-o familie de tarani“, precizeaza Dinel, asezându-se comod in fotoliul de piele batut in tinte stralucitoare. „Tata tractorist, mama la CAP. Casa natala era undeva, la periferia comunei, in cele mai mari namoale… Era destul de greu sa ai conditii pe atunci“, apreciaza omul de afaceri craiovean, pipaindu-si ochelarii aurii atirnati de git.
Oricât de incredibil ar parea, copilul Dinel din Leu si-a trait vârsta fericita ca orice alt tânc de la tara: batând cu picioarele goale praful maidanului, catarându-se prin pomii vecinilor ori mânând curcile pe câmp. Nimic care sa-l deosebeasca de restul consatenilor. Abia când s-a ridicat de-o schioapa, a inceput a prinde contururi imaginea de mai târziu.
„La 14 ani am plecat de acasa“, isi aminteste Dinel clipa hotarâtoare care i-a schimbat destinul. „Fiind mezinul familiei, tata imi promisese ca trece casa pe numele meu, cu conditia sa ramân acolo, sa muncesc pamântul cu el. Eu, prostut cum eram, am sarit in sus de bucurie! Fericirea m-a tinut doar pâna am plecat la câmp! Mi-aduc aminte ca eram la seceris – la floarea-soarelui. Am lasat brusc secera din mâna si i-am spus lu’ mama: plec la Craiova!“
Intâi a furat un ou…
Trei saptamâni a rezistat muncilor agricole copilul Dinel. Nefiind acomodat cu efortul fizic, dar mai ales simtindu-se oarecum in urma taranusilor plecati la studii, la oras, copilul Dinel si-a facut repede socoteala.
„Am furat ouale din cuibar, cu gândul sa le vând la piata. Dar cum aveam nevoie de capital serios, a trebuit sa diversific oarecum obiectul activitatii: m-am apucat sa fur câinii din sat. Ii spalam bine si-i pieptanam, le puneam curelusa la gât sa dea impresia ca sunt de rasa. 35 de lei bucata! Mi se dusese buha in Leu: inchideti, ma, câinii, ziceau oamenii, ca vine Dinel cu sacul“, se amuza miliardarul, rememorând primele succese in afaceri.
Cu un capital frumusel in traista, Dinel Staicu a luat drumul orasului, la frageda vârsta de 14 ani. Cu doar trei saptamâni inainte de examenul de ucenici la Grupul Scolar CFR, prima achizitie a copilului Dinel a fost un aparat de fotografiat.
„Un Puva Star de plastic. A facut 70, cât doi câini. Investitie buna, pentru ca am câstigat frumos de pe urma nuntilor, mortilor si botezurilor. Nu refuzam nimic, iar cererile nu mai conteneau: eram cel mai ieftin pe piata“, povesteste Dinel micile cochetarii de tinerete cu arta fotografica.
Incet, baiatul fugit de acasa de frica secerei a inceput sa prinda mestesugul bisnisului comunist. In paralel cu studiile la Masini Aschietoare – profilul scolii profesionale unde a luat examenul din prima sesiune – adolescentul Dinel s-a lansat si in comertul cu porumbei. Dotat cu o nebanuita imaginatie si stralucit simt practic, viitorul miliardar incepea sa-si intre in mâna.
„Porumbeii ii luam tot din Leu. Cunosteam zona, era mai usor… Scoteam cinci lei la fiecare. Pe cealalta parte, erau pozele: câstigam de la cinci la doispe’ – cinspe’ lei pe bucata, in functie de marime. Putin, comparativ cu preturile de pe vremea aceea. Dar aveam avantajul ca nu plateam manopera: aranjasem sa fac curatenie la un laborator foto si, ca recompensa, imi lucram gratis fotografiile“, isi divulga Dinel Staicu fragedele veleitati de afacerist.
Contributii in arta fotografica si cinematografica
Sensibil din fire si, evident, inzestrat de la natura cu har artistic, adolescentul Dinel s-a lasat, o vreme, furat de mrejele succesului in arta. „Am câstigat trei diplome cu fotografiile artistice. Una, chiar mi-o amintesc bine, a luat premiu la Bucuresti: un laiete din Cosoveni, pe care l-am prins intr-o pozitie foarte reusita – nebarbierit, cu pipa in gura si cu o halba de bere in fata… Da, faceam fotografii chiar bune! Pacat ca timpul nu mi-a mai permis…“, isi regreta Dinel Staicu, pentru o clipa, talentul irosit. De pe peretele biroului, fototapetul unui peisaj de toamna pare sa compenseze insa pierderea artistului.
La retributia studiilor de la masini aschietoare – care varia, in functie de anul de studiu, de la 600, 800 si 900 de lei lunar – profitul din comertul cu porumbei si fotografiile de nunti si inmormântari, pe la vârsta de 17 ani, ucenicul Dinel a mai inscris o afacere pe raboj. Bisnita cu biletele de cinema a spart efectiv piata Craiovei.
„Cumparam toate biletele de la Patria, Modern, 30 Decembrie. Le vindeam apoi, cu doi-trei lei mai scump. A fost o adevarata lovitura! Mi-aduc aminte ca la filme bune – cum era «Pe aripile vintului»- profitul intrecea orice asteptari. Cu ce mai scoteam din bisnita cu ceasuri Atlantic si raiati de la Arad si Timisoara – aveam abonament CFR de la scoala – câstigam mai multi bani decât orice salariat“, apreciaza Dinel Staicu veniturile sale de scolar.
„Elevul Staicu nu era de 4 sau 5, ci de 2… si 10“
Succesul l-a ambitionat, si nu numai pe planul câstigurilor financiare. La sfârsitul celor trei ani de profesionala, ucenicul aschietor s-a inscris la cursurile de la seral – Liceul „Nicolae Balcescu“. Nevoia – profesoara de chimie! – l-a facut insa sa schimbe repede scoala.
„Intotdeauna am fost un rebel“, se confeseaza, spasit, Dinel Staicu. „Iar la scoala mie nu-mi prea placea sa invat. Adica: Staicu nu era de 4 sau 5. Aci aveam 10, aci 2 sau 3. Eram un vânator de note, asta e! … Dar profesoara de chimie m-a suparat. Era una dolofana. Nu mai stiu cum o chema. Avea obiceiul sa ma asculte, iar când vedea ca nu stiu, ma lua de gusa si-mi tragea o palma. Dupa o vreme – ajunsesem la capatul rabdarii – mi-am stabilit planul de razbunare: cum i-am simtit mina pe gusa mea, pâna sa dea in mine, m-am facut ca-mi pierd echilibrul si am calcat-o pe picior. Doua luni l-a avut in ghips, imi pusesem special niste bocanci militari. Mi-am luat transferul la Arghezi“, povesteste Dinel scurta experienta de la cel mai bun liceu craiovean.
La 21 de ani: garsoniera, Dacie si femei
La 19 ani, ascensiunea tânarului Dinel pe scara sociala a fost intrerupta: i-a venit ordinul de incorporare. Cum nu se dadea in vânt la vremea aceea sa-si puna arma in slujba patriei a trebuit sa caute o solutie salvatoare: Scoala de subofiteri de la Câmpina. Aceasta ii promitea un viitor bun in Militia Româna si, in acelasi timp i-a permis sa termine liceul la cursuri de „seral intensiv“.
„La 21 de ani, m-am intors la Craiova. Din baiatul de la tara, cum plecasem de la mama, ajunsesem subofiter de militie, cu buletin de oras, permis de conducere, Dacie 1300, luata printr-un «ceareu» si garsoniera de la serviciu. Garsoniera – pe Calea Bucuresti, blocul B, etaj 3“, isi aminteste cu exactitate Dinel Staicu prima resedinta personala, „am avut-o câtiva ani buni“. Multe prietene, multe distractii si chiar câteva incidente mai putin amuzante cu reprezentantele sexului slab care, din pasiune pentru tânarul militian Dinel, isi riscau viata escaladând blocuri“, isi intrerupe o vreme miliardarul craiovean sirul evenimentelor.
„Mi s-a intâmplat sa fiu cu o fata inauntru – o invitasem la o cafea …- si alta sa-mi bata la usa. N-am vrut sa raspund. Fata a insistat. Pina la urma, m-am trezit cu ea la geam – urcase pe schela de la zid, inca nu era terminata aripa respectiva. Cu ciorapii rupti si cu mâinile zgâriate cum era, nu puteam s-o las afara. I-am spus ca cealalta e o verisoara, venise la mine cu mâncare…“, râde Dinel Staicu, teribil de amuzat de ineditul aventurilor sale amoroase.
Paznic de militie in propria curte
Tot in acea vreme, isi aminteste omul de afaceri cotat azi (oficial doar) la peste 35 de milioane de dolari, a avut si primul contact cu Casa Bujorului, domiciliul personal de acum. Fosta proprietate a mosierului Barbu Druga ajunsese in perioada comunista una dintre resedintele lui Nicolae Ceausescu si era pazita, desigur, strasnic, de militieni. Printre vajnicii aparatori ai patriei s-a numarat si tânarul Dinel.
„Faceam patrula pe aleile din curte. Era frumos, imi placea mult sa stau in natura. Si acum imi place, ma relaxeaza“, isi marturiseste Dinel Staicu, picior peste picior in fotoliul de piele, unul dintre punctele sale sensibile. „Era destul de obositor totusi sa te plimbi fara nici o pauza. Eu, cum eram mai rebel, ma invatasem sa trag o banca intr-un loc mai retras, sa ma mai odihnesc. Iar daca venea comandantul, ii spuneam ca tovarasul de la partid a cerut banca acolo, sa stea sa admire peisajul. Casa mi-a placut de prima data – toata lumea stie ca este o opera de arta! – dar la vremea aceea nu prea ma pricepeam la asta. Si, oricum, nici prin cap nu-mi trecea atunci ca voi avea vreodata norocul sa fie a mea! Doar ma uitam la ea, asa, s-o admir… “
Dupa patrula, tânarul militian Dinel a fost mutat la compartimentul arest din cadrul Inspectoratului Judetean de Militie. Ocazie unica pentru junele ambitios.
Bun psiholog, Dinel Staicu cultiva relatii cu infractorii
„In trei ani am invatat foarte multe… Imi treceau toti infractorii prin mâna, de la violatori de cea mai proasta conditie, pâna la profesori, doctori. Eu le faceam evaluarea psihologica“, precizeaza Dinel Staicu, clipind din gene zimbitor. „Era o adevarata placere. Aveam ocazia sa aflu fel si fel de moduri de operare. Imi placea, de asemenea, sa cultiv relatiile: mai bagam circumstante atenuante, mai facilitam un pachet, doua… Nu stiai nicioadata cine si când iese. Era bine sa nu ai surprize… “
La 24 de ani, Dinel Staicu a spus prima data „da“ in fata ofiterului starii civile. In plina ascensiune profesionala, casnicia era inca o reusita: dovada o fiica, astazi in vârsta de 25 de ani, absolventa de Drept.
„Eu vreau s-o formez totusi, om de afaceri. Judecatorii câstiga putin“, isi destainuie, pret de o fraza, micile preocupari de familie.
A urmat, desigur, Academia de Politie – cu cea mai mare medie de admitere din Dolj si asta dupa doar trei saptamini de studiu intens! – si, in paralel, in trei ani, Facultatea de Drept, cu licenta cu tot. Succesele tânarului Dinel nu au contenit.
„Secretar UTC la Academie, secretar de partid cind am venit, in ’83, la municipiu si m-au facut ofiter“, enumera Dinel Staicu reusitele. „Facusem deja «Stefan Gheorghiu», unde, sa fim cinstiti, nu intra oricine: Staicu nu avea calificative de bine, ci numai de foarte bine! Dar studiam! Nu mult. Eu ma apucam de invatat, de regula, cam cu trei saptamâni inainte de examen. Dar atunci ma izolam, nu voiam sa mai stiu de nimic, decât de carte“, isi aminteste Dinel Staicu sârguinta anilor de studii.
Uniforma pentru chioscul cu cirnati
La uniforma a renuntat in 1992, dupa 17 ani de daruire si perfectionare in Militia/Politia Româna. Motivul a fost unul foarte simplu: voia sa se apuce serios de afaceri.
„Ca un fost bisnitar de succes, imi propusesem sa abordez domeniul afacerilor din alt unghi“, declara, cu ton grav, Dinel Staicu. „Sa ma extind, sa construiesc ceva durabil, sa fac ceva pentru acest oras!“. Exista o singura piedica in calea intentiilor generoase ale baiatului din mahalaua Leului: sa iesi din politie nu era un lucru tocmai la indemâna. In orice caz, era musai ca politistul Dinel Staicu sa iasa onorabil! Trebuia apelat deci la o mica diversiune… politica.
„Am mers, imbracat civil, la liberali. Mi-aduc aminte ca era un batrânel acolo, la o masuta. I-am spus, «domne, vreau sa ma inscriu». «Da», zice, «o copie dupa buletin, o poza si 200 de lei». Le-am pus pe masa. A doua zi am plecat din politie: nu cu tinicheaua de coada, ca altii. Politic!!!“, precizeaza, cu acelasi ton, Dinel Staicu.
Prima afacere legala – isi aminteste cu exactitate – a fost imediat dupa trecerea in rezerva, in târgul de saptamâna din Romanesti. „Aveam cu un asociat un chiosc de tabla unde vindeam pâine, mici, cârnati, tuica. Noi vindeam. Asa de bine a mers prima luna – am scos cam cinci salarii de ofiter! – ca am angajat rapid doua fete la tejghea. Noi, patronii, ne-am ocupat numai cu aprovizionarea… Incepeam sa misc: usor, dar bine!“.
Incepe perioada creativa
A urmat discoteca Gin-Gin. „Este creatia mea“, subliniaza Dinel Staicu unul din locurile memorabile pe care le-a oferit Craiovei. Initial, platind chirie pentru spatiu, mai apoi, luând toate cladirile alaturate.
„Legal, bineinteles, sa nu creada cineva ca fur!“, face o paranteza absolut necesara miliardarul craiovean, atât de controversat. Continua ideea: „Tot comertul din oras nu scotea cât faceam eu cu Gin-Gin-ul! Un succes rasunator! Si am mers mai departe…“.
O masinuta, un apartament – cumparat, renovat, revândut, o statie Peco pe Severinului luata cu 600 de mii de lei si revânduta cu…
„600.000 de dolari! Atunci m-am dezlipit!“, apreciaza Dinel Staicu nivelul pe care soarta, experienta si priceperea l-au ajutat sa-l atinga in floarea vârstei. Cu alt examen luat in ’94 – de broker – cu doctoratul dat in paralel, pe tema „Economia subterana“, copilul rebel al Leului ajunsese la maturitate: avea portile larg deschise spre maretie!
Epoca de aur
Cotat oficial la o cifra de peste 35 de milioane de dolari, Dinel Staicu are astazi tot ce a plasmuit cu mintea in tarâna ulitei natale ori in orele extenuante de patrula. Un nume bine cunoscut de intreaga natiune, afaceri nenumarate, firme prea multe sa le mai tina minte si un pat pe care sa-si odihneasca trupul un pic obosit: sub acoperisul Casei Bujorului. O sotie – a doua – si o fetita, tot a doua, de numai noua luni, cu care, marturiseste proaspatul tatic, nu prea are timp sa se joace. Noroc cu sfârsiturile de saptamâna, când isi mai ia liber de la… birouri.
„Mergem cu masina la vilele din Scornicesti. Le-am luat si pe alea. Am eu un fix cu Ceausescu“, explica Dinel Staicu.
Alt loc in care miliardarul se relaxeaza contemplându-si in voie creatiile vietii, este Muzeul RSR de la Podari. Acolo, intre arme, carti si alte obiecte care au apartinut fostului conducator de tara, Dinel Staicu se regaseste. Si indrazneste sa viseze inca.
„Am facut ceva special pentru olteni, pentru craioveni! Am fost la Marsilia, unde, incredibil!, am vizitat Muzeul Papadiei! Pai sa dai zece euro pe niste buruieni si sa nu ai unde sa vezi lucruri cu adevarat interesante, cum este muzeul de la Podari! In acest sens, am in proiect si altceva: voi realiza, tot aici, pe malul Jiului, Dracula Parkul ala pe care n-au fost in stare sa-l faca altii. Voi crea, de asemenea, Raiul si Iadul! Pai toata lumea se intreaba ce si cum sunt, si nu se gaseste nici un nebun sa le construiasca?“, se infierbânta Dinel Staicu, in timp ce proiectul prinde aripi in mintea sa. „Aripi de ingerasi, cazane cu smoala in care doritorii se pot juca in voie cu Michiduta…“.
Nu doar muzeul de buruieni din Marsilia a fost o sursa de inspiratie pentru genialul om de afaceri oltean. Locuri a caror valoare este inestimabila pentru omenire si pe care miliardarul a avut sansa sa le viziteze… au nascut alte idei.
„Vaticanul m-a impresionat profund. In special statuile. De aceea, la Podari si in curtea Bujorului am comandat asemenea opere de arta. Monaco, de asemenea, m-a fermecat cu verdeata, cu parcurile… Totul este la superlativ, ma inspira!…“.
Dinel Staicu, azi – autoportret
In rest, Dinel Staicu este un om obisnuit. Ii place sa pescuiasca, sa vâneze – „mai mult pe zapada, sa iau dealurile-n piept, cu o tuica fiarta si o muratura“. Fasolea cu ciolan este felul preferat de mâncare al miliardarului – daca se poate, la masa cu trei picioare, de tara, si cu o turta alaturi. Pofteste la covrigi si gogosi, dar nu reuseste intotdeauna sa le obtina. „Cum ar fi sa ma vada astia prin oras ca ma duc sa-mi iau? Pai ar striga dupa mine: ce faci, Dinele, manânci gogosi?? Când nu mai pot – sunt un mare pofticios – trimit pe cineva sa-mi cumpere…“. In tot cazul, are grija la cantitate. Pentru ca, de la o anumita vârsta trebuie sa fii atent la silueta.
„Am nevasta tânara, trebuie sa ma conserv“, divulga Dinel Staicu secretul pentru care s-a apucat de regim. „De un an, manânc o singura data pe zi si fac jogging in fiecare dimineata, in curte. O persoana cu statutul meu nu se cade sa nu tina la aspect…“.
Regrete…?
„Am facut greseli, ca fiecare. Treaba e sa ti le recunosti la timp si sa nu le faci de doua ori – atunci esti prost! Cele mai mari greseli? Fotbalul si politica. Dar m-am vindecat!“
