Pentru cei care il cunosc, Christian Theodoru – pseudonimul jurnalistului Ilie Constantin – nascut pe 5 mai 1952, in comuna Virtop (Dolj) – detine un adevarat blazon din aprecierea favorabila a lui Nicolae Manolescu din România literara nr. 33/1996, la debutul literar cu volumul „Bobul de punct“. Acelasi critic si istoric literar a decis sa-i scrie postfata la prima carte, total surprins de poezia ciudata pe care nu o mai intilnise: „O poezie enigmatica si eliptica scrie Christian Theodoru“. Pentru ilustrul critic, impactul cu poezia lui Christian Theodoru a fost relevant, intrucit in final parafeaza, pe buna dreptate, ca autorul este „poet inconfundabil“.
Acest al doilea volum, tiparit dupa aproape un deceniu, confirma un poet al esentelor, greu de decriptat, „autocenzurat“ pina in marginea inhibitiei. Devoratorul de carti, nocturnul tintuit in fata gindurilor nedeslusite scrie dupa prelungite cautari de sine, construind secventele lirice coplesit de autenticitatea si forta devastatoare a trairilor interioare. Banuim ca poezia sa este partea care se vede a unui colocviu permanent cu sine insusi si cu cartile. Sau rezultatul efortului de a surprinde vocile marilor ginditori care il tortureaza implacabil. Nu intimplator, Nicolae Manolescu identifica in „Bobul de punct“ „o carte matura, sub raportul obsesiilor, si pe deplin fixata stilistic“, „«experimentarea» unui soi de cosmaruri organice“, „universul de cioburi frenetice, rotindu-se naucitor in cautarea formei“. Tin la aceasta precizare, pentru ca, in logica firescului, cel de-al doilea volum pare a fi continuarea primului. Nu aleatoriu, titlul penultimei poezii din „Bobul de punct“ este identic cu titlul acestui volum.
„Patria sinuciderii“ se individualizeaza printr-o largire a universului poeziei. Cimpurile semantice ale „organicului“ s-au estompat; motivele „viscerale“ (creieri, artere, ganglioni, celule, neuroni, sinapse) au o prezenta mai redusa, nu se mai concentreaza in poeme ale trairii elementare, cu inevitabila impresie de ostentatie a noutatii cautate. Prin instantaneele reflexive asupra timpului (clipa, preclipa), nasterii (prenasterea, nou-nenascutul), mortii, umbrei, ochilor, oaselor se certifica aceasta deschidere spre o interogatie existentiala mai complexa. Fondul este intr-un crescendo imprevizibil, aidoma creatiei poetului.
Totusi, poemele lui Christian Theodoru nu se descifreaza cu usurinta, caci obscurizarea apartine substantei care vrea sa ni se comunice. Structural, poeziile sint alcatuite din „secvente“ care ne amintesc uneori de Bacovia din Informativ: „creierul a prins radacini / rasarind / viitor / pedepsit / de secunde orfane“. Poate, „infarctul noptii“ este cu mult mai ilustrativ:
„dimineata trecuta s-a agitat pina azi-noapte
se taiase la coapsa cu lux
isi pierduse ochelarii
prescrisi
inainte de flux
i se parea ca apartine inserarii
respira greu
………………………………
n-ar fi vrut sa inghete
in celalalt cartier“.
Disjunctiile, salturile, surprizele, constituie „regula“ structurarii poemelor si provin, probabil, fie din tensiunea actului de a scrie, fie din cautari deliberate ale efectelor prin ineditul conexiunilor.
Sintem in fata unor poeme eliptice de predicat, distorsionate involuntar sau deliberat, expresive cu precadere la nivelul limbajului. Prin pletora de sintagme poetice memorabile, Christian Theodoru este un poet distinct. Iata citeva nestemate: „pianul pastea / maree de sunet clonat / si fuga de moarte / cea mai frumoasa dintre arte“; „din tine / clipe au sarit sa ma muste“; „genunchii mei au ameteli“; „tacerea de os si-o mincase din carne“; „le placea sa rontaie ginduri“; „pamintul ridica din sprincene / parola retinei“; „inlauntrul pietrei / timpul se ghemuise / de spaima“; „lumina intepenea pe bumbi de oase“; „in teasta clipei / o stafie de virus / cotrobaia semizeii / orei tremurindu-i barbia“; „lumina se zbircise din nou / din nou facuse fractura / era pe targa“.
Lista performantelor limbajului poetic care se pot cita si devin constructii autonome este impresionanta in „Patria sinuciderii“, metafora simbolica a vietii sale interioare, caci in aceasta „patrie“ exista obsesii, anxietati, interogatii, crimpeie de meditatii, toate etalind un poet funciar, tragic, cu sufletul bintuit de nelinisti metafizice. Daca in poemul titular te intilnesti cu „nebunia“ vocilor ce se aventureaza „haotic“ in intreg labirintul, unde poetul, posibil, isi cauta nonidentitatea – perturbind voit semantica – pina la sfidarea „axei“ sinelui, abia in ultima secventa a poemului „muzical“ descoperim o oaza de lumina, din care citam un fragment ce surprinde in cuvinte efectul orchestratiei ample: „polen / fulger / vibrato / cutremur / sarcasme / timpane ciocane / deodata tunete milioane / prabusiri in mii de instincte / (…) sunete dezerteaza vedenii de zeu / pe scena lumii dincolo peste potop / izvor de spaime si pace macabra / stop / dantura potcoavei musca din fildes finalul“.
Cu acest volum, Christian Theodoru se consacra definitiv ca poet de o neobisnuita originalitate si foarte sigur pe mijloacele de exprimare.
