Nu s-a intimplat la sfirsit de saptamina, ci tocmai marti, cind se spune ca trei ceasuri rele planeaza amenintatoare peste toate lucrurile intreprinse in acea zi. Numai ca de data aceasta ceasul rau s-a dovedit unul cum nu se poate mai bun, iar pisica neagra se pare ca era si ea in concediu sau poate chiar intr-o excursie, la fel ca detinutii Penitenciarului de Minori si Tineri din Craiova. Pentru ca despre asta este vorba de fapt. 30 dintre tinerii care isi ispasesc pedepsele in institutia cu pricina au fost recompensati pentru buna purtare cu o mica „evadare“ in mijlocul naturii, la frumoasa Manastire Lainici. Lucru nemaiauzit si nemaiintilnit, dar posibil datorita unor oameni cu sufletul mare care au vrut sa ii ajute pe „copii“, cum le spun ei parinteste detinutilor, sa isi redescopere partea umana, sa resimta gustul libertatii si, poate, sa priveasca fiecare inlauntrul lui, ajutati de intilnirea cu Dumnezeu.
Povestea zilei de marti ar trebui sa inceapa ca orice poveste, cu a fost odata ca niciodata. Deoarece cei 30 de detinuti nici macar nu au indraznit sa se gindeasca vreodata ca li se poate intimpla un lucru atit de extraordinar. Si pentru ca ziua de marti au masurat-o in secunde, ca sa li se para mai lunga, si au masurat-o in sudoarea noptilor in care au visat ca sint din nou liberi, dar s-au trezit in aceeasi camera strimta de penitenciar si in aceeasi realitate sufocanta …
La inceput au fost alesi 70 dintre ei. Cei mai cuminti, cei mai silitori la „buchisit“, majoritatea urmind cursurile de alfabetizare, cei care si-au ispasit o parte importanta din pedeapsa si cei mai norocosi, desigur. Au mai ramas apoi numai 30, pentru ca toti cei propusi prima data de fundatia „Cuvintul care zideste“, initiatoarea si finantatoarea proiectului de „evadare“, a trebuit sa treaca si prin filtrul cadrelor din penitenciar, dupa criteriile fixe ale sistemului de detentie. Asteptarea zilei in care urma sa li se spuna daca se afla sau nu pe lista celor alesi a fost la fel de grea ca atunci cind astepti rezultatul unui examen decisiv.
Zece oameni inarmati i-au supravegheat tot timpul pe detinuti
Si a venit si ziua plecarii. Emotionati ca niste scolarei, aliniati in fata autocarului care urma sa ii duca prin locuri nestiute, pe care majoritatea nu au avut poate posibilitatea sa le viziteze nici atunci cind se aflau in libertate, din cauza situatiei materiale, detinutii s-au imbarcat spre marea aventura. La inceput sfiosi si tacuti, apoi, pe masura ce kilometrii dispareau sub rotile masinii, din ce in ce mai in largul lor, mai desmeticiti si mai convinsi ca tot ceea ce li se intimpla este adevarat, nu un vis. Camasile albastre pe care le purtau pastrau inca aerul penitenciarului si le aminteau inca de unde au plecat, dar hainele colorate vesel de sub „uniforma“ erau deja ca o stare de spirit. La fel ca si sepcile primite de la fundatia World Vision.
Chiar daca zece oameni de paza, carora li se zareau tocurile revolverelor de sub hainele civile, ii supravegheau cu atentie, chiar daca trebuia sa mearga incolonati si sa faca intocmai ce li se spunea, detinutii simteau deja aerul libertatii si incepeau sa isi aduca aminte cum este „afara“.
Ajunsi la Lainici, detinutii au vizitat impreuna cu cadrele insotitoare atit manastirea veche, cit si pe cea noua si au aflat povestea asezamintului bisericesc chiar din gura parintelui staret Dometie Bogza, care, cu voce domoala, le-a impartasit si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca aceia care doresc sa isi petreaca tot restul vietii in manastire si renuntarile acestora.
„Astazi m-am rugat sa nu ma mai lase Dumnezeu sa fac ce am facut“
A urmat apoi „intilnirea cu Dumnezeu“. Asezati in genunchi, cu capetele aplecate in pamint, cei 30 de detinuti au ascultat slujba tinuta pentru iertarea pacatelor care i-au adus dincolo de gratii, pentru izbavirea sufletului lor si pentru drumul cel bun pe care trebuie sa il urmeze de acum inainte. Poate ca nu toti au inteles si au fost patrunsi de sensul cuvintelor pierdute in ecoul manastirii aflate in renovare, dar cu siguranta ca nu putini au fost cei care au mers inapoi cu mintea la ce au facut si au regretat, in fata lui Dumnezeu, lucrurile savirsite. „Sint obisnuit sa merg la biserica, nu este prima data. Am fost atent la ce a spus parintele in manastire. Imi pare rau de ce am facut si nu cred ca doar prin puscarie o sa imi ispasesc raul pe care l-am facut. Sint inchis pentru tilharie, am furat aur in valoare de 207 milioane de lei. Pontul mi l-a vindut un asa-zis prieten. Mi-am dat seama cit de prieteni eram cind m-a denuntat pentru recompensa oferita pentru prinderea mea. Matusa lui urma sa scoata niste bijuterii de la banca si el mi-a spus exact locul si ora. A fost simplu. I-am smuls cutia din brate chiar in fata bancii. Banii i-am cheltuit pe distractii. Acum imi pare rau. Cind o sa ies din puscarie o sa fie altfel. Aici m-am mai copt la minte. Vreau sa refac relatiile cu parintii mei, cu care m-am purtat urit, sa termin scoala, pentru ca nu am apucat sa fac decit opt clase, si poate sa plec in Italia, la fratele meu. Cum mi-o fi norocul!“, povesteste Stefan Nastase, de 18 ani, poreclit de colegii de penitenciar Ciomardel.
Toma Zamfir s-a gindit in timpul slujbei la parintii lui, carora spune ca „nu le-a vazut ochii de sapte luni“, de cind este inchis. Si la nevasta lui care, de cind e el in puscarie, a plecat de acasa de doua ori, hotarita sa il paraseasca. Si la Bianca, fata de 13 ani pe care a violat-o, motiv pentru care a si fost inchis. „Astazi m-am rugat, ca si alta data, in camera, la penitenciar, sa nu ma mai lase Dumnezeu sa fac ce am facut si sa ma ajute“, a marturisit dupa slujba detinutul.
„S-au simtit si ei, dupa mult timp, oameni!“
Dupa ce au primit binecuvintarea duhovniceasca, detinutii s-au intors la cele lumesti. In apropiere de manastire, intr-o poiana scaldata in soare, tinerii s-au distrat ca intr-o zi de vacanta. Au jucat fotbal cu supraveghetorii, au mincat carne pe gratar, au cintat acompaniati de profesori, au cascat gura la fetele care treceau pe strada si au vorbit cite in luna si in stele. Camasile albastre au disparut, aruncate in iarba si aproape nimic nu le mai amintea de camerele reci ale penitenciarului din care plecasera dimineata. „Uita-te la ei. Astazi s-au simtit si ei, dupa mult timp, oameni!“, spunea Mircea Birchi, unul dintre educatori.
Drumul de intoarcere la penitenciar a fost „cu cintec“, la propriu, cu dedicatii muzicale pentru educatori si pentru comandantul penitenciarului si a pastrat tonul vesel al intregii zile, chiar daca se simtea regretul revenirii la realitate. Oricum, marti, zi mai mult decit norocoasa, cei 30 de detinuti ai Penitenciarului pentru Minori si Tineri au inmagazinat in sufletul lor suficient soare cit sa nu mai simta un timp raceala gratiilor, suficienta speranta cit sa rabde cu destoinicie timpul ramas pina la eliberare si au pastrat inca in suflet aerul libertatii, suficient de mult cit sa se gindeasca mai mult a doua oara inainte sa apuce pe un drum gresit.
