Nu departe de centrul orasului Craiova, pe strada George Enescu, o cladire in ruina, o curte plina de namol contrasteaza cu blocurile si luxoasa vila din vecinatate. Timpul pare sa se fi oprit in loc; peisajul duce cu gindul la coclaurile innamolite ale satelor la vremea dezghetului. In fata gardului stirb, un morman de gunoi prevesteste imaginea de dincolo de el. Un ciine flamind scormoneste in resturi cu speranta unui os ratacit, dar pleaca dezamagit. Curtea strimta este brazdata de sirme pe care stau insirate rufe spalate, scutece de copil si cearsafuri zdrentuite. In imobilul cu etaj de pe strada George Enescu locuiesc 11 familii, cu parinti, copii si nepoti. Intre peretii, plini de igrasie, locatarii respira aerul jilav, amestecat cu fumul lemnelor arse in soba. Stiind insa ca in curind trebuie sa isi paraseasca locuintele, ei apreciaza toate aceste lucruri care fac parte de atita vreme din existenta lor.
La numarul 28 de pe strada George Enescu locuieste saracia. Copii, virstnici, maidanezi, mizerie… toate adunate la un loc, intr-o imagine dezolanta. Printr-un ciob de geam care sta sa cada, fata murdara a unui copil se iteste, curioasa. O data ce pasesti dincolo de gardul care inconjoara cladirea parca treci in alta lume, care nu are nimic comun cu orasul de centrul caruia este atit de aproape. Gardul delimiteaza asfaltul de namolul curtii, orasul de mahala, trecatorii infofoliti care trec grabiti, de puradeii desculti care se balacesc la robinetul din curte, singura sursa de apa.
Intr-una din camere locuiesc doua familii, in total 13 suflete inghesuite pe timpul noptii in trei paturi mult prea neincapatoare. Familia Burtea are patru copii si se numara printre putinii locatari care stau aici legal, cu contracte de inchiriere. Locuiesc impreuna cu familia Maria, care are, la rindul ei, cinci copii. Cel mai mic dintre copiii familiei Burtea este o fetita de patru luni, Ana Luisa. „E greu sa ai copil mic si sa stai aici. Nu avem nici gaze, nici apa. Spal in curte, cu apa incalzita pe soba. Avem contract de inchiriere din 1990 si, daca am avea unde, ne-am muta chiar acu’“, a spus Violeta, mama copilei. „Peretii sint uzi tot timpul. De atita igrasie m-am si imbolnavit de plamini, de nu imi mai vad vindecul. Nici in soba nu avem ce baga. Adunam lemne de pe strada si de pe unde mai putem“, a adaugat cu obida Viorel Burtea. El si sotia sa au lucrat la Regia Autonoma de Administrare a Domeniului Public si Fondului Locativ (RAADPFL), aceeasi regie la care platesc si chiria. Au fost dati afara si acum asteapta sa le fie aprobate dosarele pentru venitul minim garantat, sa aiba din ce trai.
„Nu ii lasam sa ne dea afara; mai bine dam cu gaz si punem foc…“
Zvonul ca intr-un viitor nu foarte indepartat vor fi dati afara s-a raspindit cu repeziciune printre locatarii de la numarul 28. Cineva si-a revendicat cladirea si toti se asteapta ca intr-o buna zi sa ramina in strada. Gindul acesta ii face sa aprecieze acum insutit camera in care stau inghesuiti. In timp ce femeile discuta speriate pe la usi despre sumbrele perspective, barbatii au luat deja o hotarire: decit sa ramina in strada cu nevestele si cu copiii lor, mai bine dau foc la casa. „Noi nu plecam de aici. Unde sa ne ducem cu copiii? In strada? Nu ii lasam sa ne dea afara; mai bine dam cu gaz si punem foc…“, a spus Viorel Burtea. „Am o fetita de opt ani si inca un copil. N-avem unde sa mergem in alta parte. Deja am vorbit ca daca vin sa ne dea afara o sa dam foc la toata cladirea“, a intarit Mihai Dardalian spusele vecinului sau. Locatarii asteapta deocamdata sa treaca toti cei cinci ani in care au inca dreptul sa stea in locuinta revendicata. Dupa aceea, nimeni nu stie ce va fi… Poate isi vor duce la indeplinire amenintarea sau se vor multumi cu alte locuinte, promise deja de „unul dintre membrii partidului romilor“, cum s-a recomandat un vecin de-ai lor.
