(sau : Nu trageți în multinaționale!)
de Radu Buziernescu
Chiar dacă a progresat semnificativ în ultimii 30 de ani, România traversează acum o perioadă dificilă din punct de vedere economic, politic și social, în care o mare parte a populației este tot mai nemulțumită și mai fragmentată. La această stare a contribuit din plin clasa politică perindată la guvernare care a promovat oameni incompetenți în funcții publice importante și care a încercat să câștige electoratul cu orice preț, cu cadouri electorale nesustenabile care au adus deficitul bugetar la valori nemaicunoscute în timp de pace, de 9% din PIB. Iar electoratul pentru prima dată în 35 de ani, a simțit și a pedepsit prin vot măsurile de austeritate inechitabile și disproporționate luate de guvern. Pentru că electoratul este format și din aproape 5 milioane de pensionari cu o pensie medie de 2700 lei nemulțumiți de pensiile speciale de zeci de mii de lei și de primele de pensionare de zeci de mii de euro, este format și din oameni de afaceri cărora statul le face concurență neloială și cărora le este imposibil să țină pasul cu salariile și numărul de salariați din sistemul public și cu numărul și valoarea indemnizațiilor din consiliile de administrație din firmele de stat (25.000 lei lunar la CFR SA, 27.000 lei lunar la CND, etc.), electoratul este format și din jumătate de milion de studenți care au văzut că lor li s-au tăiat facilități de transport, în timp ce parlamentarii, guvernul și alte categorii și-au păstrat călătorii gratuite cu avionul, auto și trenul, cazări gratuite și multe alte privilegii. Este foarte greu să suporți ideea că în timp ce îți plătești impozitele conștiincios, statul se împrumută anual de 35 de miliarde de euro și plătește dobânzi de 7 miliarde de euro pentru a oferi unui director de la Compania Națională de Investiții un venit brut lunar de 27.000 de euro și șoferului o primă de pensionare de 10.000 de euro.
S-a creat, pe acest fond, o luptă antisistem, unde dezinformarea și manipularea din mediul digital a luat o amploare uriașă, unul dintre caii de bătaie găsit fiind și multinaționalele, adică marile companii cu capital străin din economia românească. Dacă până acum ne doream cu toții o reformă a proprietății de stat, iată că apare acum un curent populist care, culmea, militează pentru reformarea proprietății private, adică pentru întoarcerea la vremurile de tristă amintire ale dictaturii și economiei planificate, în care statul deținea totul.
Ce ar fi România fără multinaționale?
Potrivit situațiilor financiare depuse la Ministerul Finanțelor Publice și a calculelor făcute de reputați specialiști în finanțe, în România sunt aproximativ 800 de mii de firme active care au depus bilanț din care doar 1.000 au venituri anuale de peste 50 de milioane de euro, din care 800 sunt considerate multinaționale cu un impact major în economie. Aceste 800 de firme angajează 2 milioane de salariați din cei puțin peste 4 milioane care lucrează în sistemul privat (alte peste 1,3 milioane lucrează în sistemul public) cărora le plătesc anual salarii de 175 de miliarde de lei (bani care se duc în economia românească) și acordă un salariu mediu net de 7.300 de lei (cu 40% peste media națională de 5.300 lei).
Multinaționalele au plătit în anul 2023 impozite și taxe care au depășit jumătate din veniturile bugetului general consolidat al statului român, adică dări pe muncă de peste 110 miliarde de lei, TVA de 50 de miliarde de lei, impozit pe profit de circa 12 miliarde de lei, și au făcut achiziții de la furnizori români de 429 miliarde de lei. Este de necontestat și faptul că aceste companii au adus o infuzie de soluții tehnologice și know-how moderne, investesc sume importante în fabrici, depozite, logistică, sedii de birouri, investesc continuu în calificarea angajaților și plătesc salariile „la vedere”. Nu este de neglijat nici faptul că multinaționalele au format în București și în orașele mari o nouă generație de sute de mii de “corporatiști”, tineri cu venituri considerabile care s-au integrat perfect în spiritul civic și cultural local. Iar o parte din cei peste 4 milioane de români plecați la muncă în străinătate, care trimit bani acasă, lucrează tot în multinaționale.
Desigur, multinaționalele nu aduc doar lapte și miere în țările unde au investit, există cazuri, și la noi, în care chiar giganți din industria mondială a bunurilor de consum privesc piața locală doar ca pe una de consum, drept urmare importă și distribuie produse, fără a le produce, accentuând deficitul comercial; altele, din sectorul retail încearcă să cucerească piețele prin dumping, fiind acuzate și de faptul că nu promovează suficient produsele locale. Dacă există astfel de situații care contravin interesului național, vina este exclusiv a statului român, care este condus exclusiv de români și care trebuie să facă regulile jocului în interesul românilor.
Multinaționalele, un bine necesar?
În primul rând trebuie să ne punem întrebarea: de ce au venit multinaționalele la noi, pentru că este România o țară frumoasă?
Poate a contat puțin și asta, pentru că avem cu adevărat o țară superbă, dar principalele motive care le-au atras au fost, cu siguranță, piața de desfacere mare (România este al 6-lea stat după populație din U.E.), impozite încă mici și forță de muncă relativ ieftină, în general costuri de producție reduse. Nu cred că își închipuie cineva că aceste firme au venit cu gândul de a îmbogăți statul român, ele au venit aici pentru a face profit și pentru a ridica dividende cât mai mari, așa cum este și normal într-o economie de piață funcțională. Au venit atrase de unele dintre cele mai reduse cote de impozitare din U.E.: o cotă de impozit pe profit de 16% (media în U.E. este de 25%) și de cea mai redusă cotă a impozitului pe salariile mari din U.E., de 10% (un director de multinațională cu un salariu lunar de 10.000 de euro este impozitat în România cu o cotă fixă de impozit pe salariu de 10%, în timp ce în Franța și Italia ar fi impus cu până la 47%, în Belgia cu până la 54%, iar în Danemarca cu până la 57%).
În al doilea rând este nedrept să generalizăm ideea că multinaționalele ar avea pierdere în România, când scopul lor principal este tocmai profitul și ridicarea unor dividende cât mai mari de către capitaliștii care le dețin. Realitatea unor profituri infime sau pierderi ține doar de obligația statului român de a verifica motivul acestora. Organele fiscale sunt singurele care trebuie să verifice dacă o pierdere este reală, făcută în primii ani de investiții și consolidare, în perioada unor crize a domeniului respectiv, sau dacă nu cumva profitul a fost transferat artificial în țara mamă sau în paradisuri fiscale cu ajutorul prețurilor de transfer. Dar profituri reduse și pierderi pot avea și au și multe firme cu capital autohton, private sau de stat; dacă ne uităm la Tarom S.A. vom vedea că în ultimii 15 ani a cumulat an de an pierderi de peste 2 miliarde de lei; altfel, cea mai mare firmă din domeniul petrolier, deținută majoritar de un investitor străin, a contribuit la bugetul de stat doar în anul 2024 cu peste 16 miliarde de lei.
De altfel, legislația fiscală europeană și națională are, începând cu anul 2024, prevederi foarte clare și riguroase privind impozitarea marilor corporații, inclusiv cele care realizează pierdere sau profituri reduse. Prin Legea nr. 431/2023 s-au transpus în România prevederile Directivei U.E. 2022/2523 prin care se instituie un impozit minim global de 15% pentru grupurile de întreprinderi multinaționale și naționale de mari dimensiuni cu venituri consolidate anuale de cel puțin 750 de milioane de euro, impozitul fiind virat în întregime la statul sursă de venituri.
De asemenea, începând cu anul 2024, firmele cu sediul în România cu o cifră de afaceri de peste 50 de milioane de euro, care au pierderi fiscale sau în cazul cărora impozitul pe profit de 16% este mai mic decât noul impozit minim de 1% pe cifra de afaceri, sunt obligate să plătească acest nou impozit minim instituit. Mai mult decât atât, începând cu acest an, toate firmele din domeniul petrolului și gazelor naturale vor plăti un impozit suplimentar celui pe profit, de 0,5% pe cifra de afaceri (deja se aplică un nou impozit suplimentar impozitului pe profit și pentru instituțiile bancare, de 2% pe cifra de afaceri pentru anii 2024 și 2025, acesta urmând să scadă la 1% începând cu anul 2026).
În al treilea rând, dacă am putea admite prin absurd că firmele cu capital străin din România ar accepta varianta de a rămâne doar cu 49% din titlurile de participare, se pune întrebarea: de unde ar avea statul român zeci de miliarde de euro să cumpere partea de 51%? Altfel, ar rămâne doar varianta naționalizării, care este calea sigură spre dictatură, izolarea țării, la reîntoarcerea la anii comunismului, cu granițe închise, cu cozi la alimente și combustibili, în întuneric și frig. Până la urmă nici nu va mai fi nevoie de acest ultim scenariu, al preluării de către stat, pentru că dacă vom demoniza în continuare firmele străine și le vom amenința cu preluarea a 51%, le vom face să plece singure una câte una și să-și vândă participațiile către investitori din țări cu care nu vrem să avem de-a face vreodată.
Multinaționalele sunt investiții străine în România, iar o țară fără investiții străine este una izolată, ca Rusia, de unde au plecat multinaționalele.
Trebuie să fim mai recunoscători pentru ceea ce avem deja, pentru că în astfel de vremuri, în care câteva persoane încearcă să conducă și să împartă întreaga lume după capriciile lor, granița între a avea ceva sau a nu mai avea nimic și a pierde tot este una din ce în ce mai mică.
Multinaționalele au venit și vor veni la pachet cu dorința noastră de a ne alinia valorilor europene și euroatlantice, cu apartenența noastră la NATO, U.E., mai nou la Schengen și în viitor la OECD, și este clar că fără ele, fără investițiile aduse de ele ne-ar fi mult mai greu.
de Radu Buziernescu
