Profesorul doctor Tudor Udriștoiu, șeful Clinicii I Psihiatrie, din cadrul Spitalului de Neuropsihiatrie Craiova, are în spate o carieră cât o viață. A bifat multe dintre realizările sistemului medical. Se ocupă de bolnavii care îl văd ca pe o legendă vie și formează generații noi de psihiatri. Prins între consultații, şedințe și congrese, ne vorbește despre medicina românească pe care nu a părăsit-o, deși e plină de hibe, dar și despre condițiile în care sunt internați doljenii în clinica pe care o conduce.
GdS: În ultimii ani, s-a vorbit despre creșterea numărului cazurilor de afecțiuni psihice în rândul românilor. Câți pacienți tratați lunar în clinica pe care o conduceți?
Tudor Udriștoiu: Ultimele date din 2011 publicate oficial în comunitatea europeană evaluează prevalența suferințelor psihiatrice la 38,2 la sută din populație. În țările care au mai multe probleme, din care facem și noi parte, prevalența este mai mare. Ceea ce se întâmplă în ultima vreme și înainte nu exista este această „epidemie de suiciduri“. Noi eram în josul clasamentului, pe primele locuri sunt rușii, ungurii și țările nordice. În ultima vreme, nu avem date pentru că nu există un sistem de înregistrare, dar aceste cazuri sunt din ce în ce mai frecvente. Pe de altă parte, spitalul clinic de neuropsihiatrie a împlinit 15 ani, anul acesta.
Anul trecut am avut 1.782 de internări, iar în primele cinci luni din acest an am avut 709. Numărul general al pacienților este în creștere, dar numărul internărilor se menține sau are chiar o ușoară tendință de scădere. Cauzele sunt date de progresul înregistrat de tratament, iar în aceste cazuri pacienții pot să stea mai mult în ambulator. Dar este vorba și de niște dificultăți la internare. Existența unui plan care presupune un număr fix de internări într-o perioadă de timp conform contractului cu Casa de Asigurări nu este în avantajul pacienților. Asta înseamnă că dacă facem mai multe internări decât scrie în plan nu se decontează, iar dacă facem mai puține se scad. Iar această adaptare la plan ar însemna, pe de o parte, să refuzăm niște pacienți pentru că suntem în pericol să depășim planul, iar pe de altă parte, să internăm pacienți care nu au neapărată nevoie ca să ne facem planul.
GdS: Persoanele care suferă de afecțiuni psihice nu trebuie să își întrerupă tratamentul. Există probleme cu medicamentele?
T.U.: În ultimi cinci-șase ani, din ce în ce mai mult, aprovizionarea cu toate medicamentele necesare a fost mai slabă. Și pot să vă dau două exemple. Noi la externare dăm un decont pacientului și sună așa: cheltuieli aferente spitalizării – 1.613,52 lei, cheltuieli pentru hrană – 90 de lei, cheltuieli pentru medicamente pe perioada spitalizării – 12,81 lei, materiale sanitare – 0. Majoritatea spitalelor din România au cheltuieli de personal peste 90 la sută din buget. Noi ne menținem pe la 80 la sută. Obiectivul spitalului este să trateze pacienți, nici să plătească salarii, nici să le dea mâncare, trebuie să facă și asta, dar nu intră în obiectivele principale. Obiectul muncii înseamnă medicamente și materiale sanitare. Din păcate, se elaborează tot felul de protocoale terapeutice care limitează utilizarea. În plus, rezultatele unui tratament întrerupt sunt mai slabe și pacientul renunță. Mai ales că cei cu suferințe severe, în general, sunt împotriva tratamentului.
„Ne descurcăm cu ce mai are pacientul, cu ce mai avem noi“
GdS: Românii se declară cei mai nemulțumiți de sistemul lor de sănătate, în comparație cu restul statelor Uniunii Europene. Care sunt principalele probleme din sistemul medical românesc care ne aduc în această situație?
T.U.: Fără bani nu se poate face nimic. Iar noi, în materie de organizare, o perioadă, din acest punct de vedere, ne-am situat pe locul 26 din 27 de țări, cu Bulgaria după noi. Când datele s-au extins la 32 de țări europene, am ajuns pe locul 32, având în spate tot Bulgaria și în față țări precum Albania, Croația, Macedonia, la care nu te-ai aștepta să ocupe locuri mai bune. Pe undeva, acest mod de a organiza sistemul de sănătate ține și de mentalitatea românilor. În general, nu prea sunt preocupați de problemele de sănătate. Multora le place grătarul cât mai des și alcoolul. Vedeam că din cheltuielile românilor cam opt la sută se duc pe alcool, ceea ce este mult.
Pe de altă parte, dacă cineva crede că niște fraude, rețete false, ilegalități făcute de medici, de farmaciști ar fi cauza funcționării sănătății așa, la noi, nu este adevărat. Există și aceste situații, dar sunt marginale. Din păcate, se generalizează că medicii fură și sănătatea merge prost. În orice domeniu există asemenea lucruri, ele trebuie să aibă consecințele legale și să fie și strict nominalizate.
GdS: Pe de altă parte, există și pacienți care plătesc asigurare lunar, dar în spital sunt nevoiți să scoată din nou bani din buzunar. Care ar mai fi rezolvarea?
T.U.: Pacientul, mai ales la spital, vine atunci când are o problemă deosebită care nu poate fi tratată în ambulator. Și nu vine la spital să-i dăm să mănânce și să-l mângâiem pe cap, ci să-i rezolvăm problema. Cu unu la sută din buget alocat pentru asta, nu cred că e bine. Ne descurcăm cu ce mai are pacientul, cu ce mai avem noi. Există o prevedere legală cum că spitalul nu are voie să ceară de la pacient. Noi nu le cerem, dar unii vin de la început cu medicamentele lor. În plus, se adaugă și tratamentul altor suferințe, noi nu putem la o specialitate să avem tratament pentru toate.
„Fără bani nu se poate face nimic“
GdS: Cadrele medicale se plâng de salariile mici, iar pacienții de binecunoscuta practică a „plicurilor“. Cum vedeți acestă situație?
T.U.: Este condamnabilă orice formă de condiționare a actului medical. Noi avem o datorie față de oameni și trebuie să o respectăm. Dar, este foarte greu de refuzat în momentul în care pacientul vine după ce a fost tratat, că are el un „cadou“ pentru domnul doctor. Nu susțin însă acest lucru. Există o categorie de pacienți cu care am discutat și cărora le-am refuzat intenția – nu mă dau un călugăr acum! -, și care mi-au spus: „Domnule doctor, dacă nu vă dau am senzația că nu vă ocupați de mine“. Un om care are o grămadă de probleme nu trebuie să-și mai bată capul să-mi facă mie vreun cadou. Nu sunt de acord cu aceste practici. Dar nu sunt de acord nici cu salariile și pensiile personalului medical. Noi avem un caz special. Toate cadrele didactice au, de zece ani, prin Legea nr. 125, un contract cu spitalul pentru o jumătate de normă, adică 3,5 ore. După lege a apărut însă un ordin care spune că au aceleași obligații ca angajații cu normă întreagă, adică șapte ore, dar primesc bani pentru jumătate. În plus, nu au dreptul la concediu de odihnă plătit.
GdS: Care sunt problemele de care vă loviți în clinică?
T.U.: Există pacienți care sunt agitați, violenți, unori deosebit de periculoși. Sunt aduși la noi de poliție. Iar noi avem în tură două asistente și o infirmieră, nu foarte înalte și slăbuțe, care trebuie se se ocupe de acești bolnavi. Avem și trei asistenți mai puternici, dar lucrează în ture. În alte țări, am văzut că este personal specializat și toți cei angajați în clinicile de psihiatrie au un antrenament de apărarea personală, ceea ce este greu de făcut. Ar fi nevoie de o acoperire de personal mai bună.
În plus, dacă o persoană se îmbată la un bar și face prăpăd pe acolo, nu este dusă la secție, ci la Psihiatrie, pentru că este agitată. Eu când sunt de gardă nu-i primesc, dar colegii mai tineri nu au aceeași fermitate. Îi ținem până a doua zi, maximum a treia, și se trezesc și nu mai vor ei să stea, chiar dacă am vrea noi. Nu au o suferință psihiatrică, ci o beție acută. Și ar fi bine să fie modificată Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice 487/2002. Ne zbatem să avem norme de doi ani și nu am reușit.
GdS: În cazul pacienţilor cu afecţiuni psihice sunt necesare, cu atât mai mult, monitorizarea şi supravegherea continuă. Cum stau lucrurile în realitate?
T.U.: Prin eforturile spitalului am reușit să avem condiții deosebite, putem concura cu oricine din țară. Supraveghere există, dar am mai avut, din nefericire, niște accidente pentru că supravegherea pacientului nu înseamnă să dormi noaptea cu el în pat. Minusurile sunt mici, dar dacă am avea mai mult personal ar crește calitatea supravegherii. Numai că la 80 la sută cheltuieli din buget cu personalul, mi-e și jenă să mai cer oameni. Și revenim la ideea că fără bani nu se poate face nimic.
„Ar fi bine dacă tinerii ar reuși să se autocunoască“
GdS: În acest sistem subfinanțat, medicii ne pleacă și rămânem fără specialiști. Ce e de făcut?
T.U.: De la al doilea război mondial există un exod al creierelor de la Est către Vest. În domeniul medical lucrurile sunt accentuate. Asta vine din numărul limitat de locuri de muncă, dar și din cauza diferențelor imense de salarizare. Ofertele arată că pentru un medic rezident în Germania se oferă 50.000 de euro pe an. Medicul specialist primește de la 70.000 de euro în sus. Germania, Danemarca, Suedia plătesc salariul normal, la care se adaugă și un curs intensiv pentru învățarea limbii.
GdS: Sunteți un profesor de excepție și ați fost implicat o perioadă și în politică. Într-un moment greu pentru tinerii din țară în care vedem că depresia și bolile psihice sunt tot mai frecvente, ce sfaturi aveți pentru tinerele generații?
T.U.: Am fost implicat în politică și m-am lămurit rapid, și am ieșit complet din tărășenia asta pentru că nu mi se potrivește deloc. E foarte greu, bătrân fiind, să dai sfaturi tinerilor pentru că nu se potrivesc și sunt privite strâmb pe bună dreptate. Necazul este că, în general, sunt puține modele, iar la noi nu sunt deloc. Dacă te uiți la persoanele importante din politică, din media, de la televizor, nu poți să alegi un model. Și cine învață carte, nu prea are parte la noi, dacă ne uităm la salariile profesorilor, ale medicilor. În schimb, se arată că cine nu învață, dar fură, are parte multă. În același timp, cine învață și carte, are opțiunea cu plecatul. Așa că la noi rămâne restul, cei care învață mai puțin și cei care fură. Ar fi bine dacă tinerii ar reuși să se autocunoască. Să încerce să se autoevalueze obiectiv și să înțeleagă ce pot să facă și ce nu. Există și această dorință generală de glorie, toată lumea vrea să fie în centrul atenției, și asta se poate obține cu condiția să te apuci de ce poți. Aceasta este prima condiție pentru evoluție.
