În cel mai recent număr (aprilie a.c.) al revistei de cultură universală ”Constelații diamantine”, Constantin Geambașu și Tudor Nedelcea facilitează cititorului accesul la date esențiale despre activitatea și opera diplomatului și omului de cultură Nicolae Mareș, la împlinirea venerabilei vârste de 85 de ani. Acesta a ocupat diferite funcții în cadrul Ambasadei Române de la Varșovia străbătând toate treptele carierei diplomatice până la cea de ministru plenitpotențiar și contribuind în mare măsură la dezvoltarea relațiilor diplomatice și culturale româno-polone.
A fost primit la Vatican, la 26 februarie 1993, de Papa Ioan Paul al II-lea, cel căruia i-a studiat opera și personalitatea cu acribie, având acces la documente și materiale inedite.
Nicolae Mareș i-a consacrat Suveranului Pontif 20 de volume, fiind cel mai prolific autor din lumea ortodoxă în promovarea operei sale.
În afara articolelor publicate, Nicolae Mareș este prezent de mai mult timp în Constelații diamantine cu o serie de aforisme remarcabile. Din ediția prezentă spicuim câteva:
”Cum poate fi aplaudat cel care de mâini te-a legat?” (Foarte subtilă, dar neluată în seamă de politicieni și membri de partid, n.n.).
”Cuvântul nu-i poate spune omului mai mult decât acesta vrea s-audă”.
”Mirajul vieții: Timpul ce va să vină nu-l vede oricine”.
”Numai bătrânețea-i cea care descoperă cum ți-a fost cu adevărat tinerețea”.
O poezie filosofică, cu o putere de pătrundere aparte, propune Doina Drăguț sub genericul deja cunoscut ”Jocul minții”. Existența gândului are ramificații nebănuite în cosmos: ”Mersul se ramifica infinit/în jumătăți de jumătăți/de măsură/gândul se multiplica infinit/și atingea jumătăți de jumătăți de cer” (Aporia zenoniană). Spiritul încătușat în trup este prilej pentru o nouă viziune poetică: ”Mă ascund în mine/ca-ntr-o adâncire/nesfârșită/și stărui în răgazul/cumpenei ce mă închide” (Farmec de lumină).
O analiză complexă și aprofundată a celebrului roman al lui Marin Preda ”Cel mai iubit dintre pământeni” realizează Ion Popescu-Brădiceni sub titlul ”Romanul Cel mai iubit dintre pământeni – o capodoperă a prozei contemporane”. În prima parte, apărută în ediția precedentă, semnatarul materialului se oprea asupra analizei din punct de vedere stilistic și conceptual, arătând că ”înclinațiile de romancier ale lui Marin Preda au fost doar aparent ”realiste”, putându-se vorbi mai degrabă de un ”realism magic” ori de ”triada utopie-distopie-antiutopie pe canava ideologică-satirică necruțătoare” (în măsura cunoștințelor pe care le am, subscriu necondiționat, fără a fi un specialist. Preda nu este în niciun caz un scriitor realist și atât). Autorul mai opinează că ”Ar putea trece drept un roman ionic – după abordarea narării la persoana întâi, aparent „autobiografică” -, deși jocul modelelor glisează când spre doric, când spre corintic”.
În partea a doua, se axează pe analiza acțiunii propriu-zise a romanului, care este în egală măsură un reușit roman politic (după cum reiese și din exegeza lui Ovid S. Crohmălniceanu), dar și unul în care dramele erosului joacă un rol fundamental.
Ion Popescu-Brădiceni face și o interesantă paralelă cu scrierile dostoievskiene, arătând că ”spre deosebire de F.M. Dostoievski, care vede adâncimi sufletești abisale, Marin Preda are înclinația să descopere doar complicații grotești, menite să suplinească absența afecțiunii profunde și să ascundă trufia (cel mai greu păcat capital)”.
Mircea Daroși propune, sub titlul ”Nichita Stănescu, un poet cu vocația prieteniei”, o privire retrospectivă asupra relațiilor de amiciție pe care marele poet român le-a avut, pornind, inspirat, de la cugetarea lui Aristotel, cel care a definit această relație într-un mod unic: „prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete”. Sunt menționați, printre ”prietenii apropiați de sufletul lui Nichita”, Ion Băieșu, Nicolae Breban, Gheorghe Tomozei, Adrian Păunescu, dar mai ales Adam Puslojić, poetul sârbo-valah de pe Valea Timocului, născut la 11 martie 1943, membru de onoare al Academiei Române.
Aflăm că ”prietenia lor se leagă de cele două volume stănesciene, „Sensul iubirii” și „Dreptul la timp”, pe care Puslojić le-a citit și le-a tradus în limba sârbă, ca apoi, această relație să devină legământ pe viață prin culegerea de poeme „Belgradul în cinci prieteni”.
Pornind de la realitatea că ”rolul societăților, implicit al statelor este acela să poarte de grijă indivizilor ce fac parte din ele și le conferă existență” (atât de simplu în teorie, dar aplicat anapoda, până la obținerea contrariului, până la distopie, în practică), George Petrovai ajunge, după o analiză amănunțită în care nu scutește de verdict necruțător nici conducătorii, dar nici condușii, la o viziune filosofică, conchizând că ”ne putem împlini ca oameni doar dacă vom urma cu strictețe sfatul sfântului din vechime: Să muncim ca și cum am fi nemuritori și să ne rugăm ca și cum vom muri chiar mâine!”.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după lucrările Aurorei Speranța, căreia Filip Tudora îi consacră un mic medalion la final, sub genericul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Andrei Breabăn, Mihai Caba, Ioan Voicu, Carmen Manea, Lucia Cosmina Vlad, Constantin Miu, Vavila Popovici, Constantin Lupeanu, Silviu Doinaș Popescu, Al Florin Țene, Iuian Chivu, Marin Mihalache, Corneliu Vasile, Mircea Tutunaru, Petre Din, Mariana Zavati Gardner, Marin I. Arcuș, Ionuț Țene, Alez. Cazacu, Florentin Smarandache, Camelia Radulian, Ioan Gâf-Deac, Nicholas Dima, Mihai Merticaru, Ana Ardeleanu, N. Grigorie-Lăcrița.
Mihai Gîndu
