14.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024

La Stalin acasă

În cei aproape şase ani în care am fost Ambasador al României în Georgia, am avut diverse prilejuri de a vedea o serie de locuri legate de viaţa lui Iosif V. Stalin, pe care le-am asociat unor lecturi în domeniu cum ar fi însemnări ale contemporanilor săi, articole şi studii de analiză critică a stalinismului, evocări publicate de o parte şi de cealaltă a Atlanticului. În cele ce urmează mă voi referi la câteva asemenea repere de pe teritoriul georgian pe care m-am străduit să le înţeleg în coordonatele lor istorice.

La circa 80 de kilometri de Tbilisi, în oraşul Gori, un somptuos palat construit în anul 1951 în stil eclectic gotico-stalinist – care se dorea a fi, în concepţia dictatorului, un muzeu dedicat istoriei socialismului – a devenit, în ultimul an de viaţă al lui Stalin, un loc de prezentare a cultului personalităţii, menit să ilustreze tot ceea ce putea fi slăvit fără limite dintr-o biografie contradictorie şi, în mare măsură, condamnabilă. Într-un pavilion central este amplasată casa originală unde, la 18 decembrie 1878, s-a născut Stalin, pe numele său adevărat Djugashvili în familia unui cizmar, fost iobag lovit de patima beţiei. Pe zidul acestei locuinţe cu două cămăruţe şi un pridvor de lemn, semănând mai degrabă cu o bojdeucă veche, se afla o placă de marmură pe care scria în limbile rusă şi georgiană: “Casa-Muzeu a lui Iosif Vissarionovici Stalin”. Ce mare deosebire între acea modestă clădire şi imensul Kremlin moscovit sau măreţele palate ale foştilor ţari, în care obişnuia să îşi petreacă perioadele verii temutul dictator!

După moartea lui Stalin în martie 1953, în muzeu s-au păstrat o serie de exponate originale, dar treptat acestea nu mai erau însoţite de explicaţii supraestimative, aşa cum se întâmplase la început. În ultimii ani ai şederii mele la Tbilisi, autorităţile procedaseră la o reorganizare tematică radicală a acelui muzeu din perspectiva conservării adevărurilor istorice şi a renunţării la orice conotaţii patetice, generate în mare măsură de etnia georgiană a fostului dictator; practic devenise un trist, dar necesar muzeu al sângeroasei dictaturi staliniste.

Vizitându-l de mai multe ori împreună cu unele delegaţii venite din ţară, la solicitarea expresă a acestora, am putut vedea în cele şase săli dispuse pe două etaje numeroase exponate: fotografii din tinereţea şi din cariera sa revoluţionară; scrisori şi articole apărute în gazetele centrale; cărţi omagiale în limbi străine; afişe de propagandă; o replică a biroului de la Kremlin, dotat cu mobilierul original; articole personale de îmbrăcăminte şi de încălţăminte; uniforme militare; cadouri oferite de republicile componente ale URSS şi de unii lideri comunişti străini printre care Mao Tze Dung sau Gh. Gheorghiu-Dej (jocuri de şah din fildeş sau abanos, colecţii de pipe meticulos ornamentate, tablouri şi portrete, acordeoane, samovare de argint masiv, bibelouri, servicii de ceai şi vaze personalizate de cristal şi de porţelan, covoare şi goblenuri); scrisori de la pionieri, muncitori, ţărani, scriitori, jurnalişti şi compozitori; plăci de patefon şi partituri omagiale; albume; busturi de bronz şi marmură; emisiuni filatelice jubiliare ş.a. Nu am făcut parte dintre cei care rămâneau impresionaţi de acele grandioase şi numeroase “dovezi de fidelitate”. Dimpotrivă, nu am putut uita un anumit document introdus printre exponatele muzeului după decesul dictatorului: prima pagină intitulată simplu “Lista arestaţilor” care cuprindea 24 de nume în ordine alfabetică dintr-o listă de 346 de cetăţeni sovietici care urmau să fie executaţi în cursul lunii ianuarie 1940; în dreapta era scris cuvântul Za/Da, iar sub acesta se afla o semnătură cu cerneală albastră: I.V. Stalin. Printre exponatele Muzeului se aflau numeroase fotografii pe care Stalin le acceptase de la bun început din dorinţa de a-şi cosmetiza biografia. Pozele rămăseseră în acele vitrine, dar fiecare dintre ele era însoţită doar de informaţii strict tehnice fără conotaţii politice; de pildă, am văzut mai multe fotografii ale celor trei fii ai săi: Iakov, Vasili, Svetlana, despre care ghidul meu septuagenar – instruit ca atare sau, pur şi simplu, nostalgic din fire – mi-a oferit doar explicaţii lapidare; numai că semnatarul acestui articol cunoştea din multiple surse publice, mai ales occidentale, destinul fiecăruia dintre urmaşii lui Stalin. În vitrine mai erau expuse câteva volume cu dedicaţii din partea unor scriitori sovietici şi străini, precum şi o cărticică de versuri compuse de dictator şi traduse în limba engleză. În curtea muzeului era expus vagonul blindat de culoare verde, marca Pullman având numărul de înregistrare F.D. 3878 şi emblema multicoloră a URSS, în greutate de 83 de tone, cu care dictatorul obişnuia să călătorească începând din anul 1941, inclusiv pentru participarea la Conferinţele de la Ialta şi Teheran; desigur, vagonul era dotat cu toate facilităţile necesare “marelui conducător al proletariatului”. În centrul aceluiaşi oraş Gori se afla o statuie a lui Stalin cu înălţimea de şase metri şi cu un soclu de granit negru, care a fost înlăturată imediat după conflictul militar ruso-georgian din august 2008 şi depusă într-un depozit al muzeului menţionat. Ştiu că exista ideea înlocuirii acesteia cu un monument dedicat victimelor din august 2008.

La Tbilisi, în Panteonul Mtatsminda din curtea Bisericii Sfântul David, am ajuns la mormântul mamei lui Stalin, Ekaterina Gheladze-Djugashvili; era un monument sobru alcătuit dintr-o eşarfă lungă de marmură albă, aşezată pe o placă din marmură gri având inscripţionate numele în limba georgiană şi anii 1858-1937. Deşi exista o corespondenţă intensă între cei doi, Stalin nu şi-a vizitat mama instalată în reşedinţa din Caucaz a unui fost guvernator ţarist până în anul 1935 când a aflat că este grav bolnavă. Sunt detalii biografice de natură să scoată în relief adevăratele priorităţi ale unui dictator din sufletul căruia lipseau calităţile omeneşti elementare.

Despre Stalin am multe aforisme în cărţile publicate în perioada 2016-2018, o mare parte a acestora fiind compuse în ultimii doi ani ai misiunii mele ambasadoriale în Georgia. Iată câteva dintre ele: “Ştim de la lecţiile de Istorie că Stalin nu sta lin, fiind un dictator impulsiv şi imprevizibil.”; “Stalin a câştigat războiul contra nemţilor, dar a pierdut războiul său cu ruşii.”; “Stalin contra Hitler sau un Vis-arion care a destrămat definitiv un vis arian.”; “Spre deosebire de Lenin, Stalin a rămas pe verticală, dar în Zidul Kremlinului.”; “Neavând barbă ca predecesorii săi, Marx, Engels şi Lenin, Stalin a înlocuit barba cu barda.”; “După absolvirea Seminarului Teologic de la Tiflis, Stalin nu a ajuns decât dascăl, un mare dascăl al proletariatului.”; “În limba italiană, Siberia are conotaţii triste, amintind de lagărele staliniste: «Si, Beria».”; “Stalin l-a bătut pe Hitler «la mustaţă».”; “Deşi urmase cursuri teologice la Tiflis, Stalin «n-avea niciun Dumnezeu».”; “Învingătorul de la Stalingrad era un dictator în ultimul grad.”; “Lenin/Buharin/Stalin, dar a apărut unul pe nume Troţki şi le-a stricat toată rima.”; “Când ateul Stalin şi-a dat ultima suflare, mulţi tovarăşi de cruce de la Kremlin «şi-au făcut cruce», răsuflând uşuraţi.”; “Stalin îi lăsa pe cetăţenii ruşi să bea şi din când în când chiar să mănânce.”.

În perioada prezenţei mele în Georgia, am avut suficient timp pentru a identifica o diversitate a interpretărilor din mentalul colectiv local. Pe de o parte, am recepţionat, mai ales din partea bătrânilor nostalgici, judecăţi de valoare potrivit cărora nu ar trebui ignorate unele merite staliniste incontestabile precum: afirmarea primului georgian în lume; cea dintâi cale ferată electrificată din întreaga URSS; aportul important la victoria din cea de-a doua conflagraţie mondială. Pe de altă parte, am luat cunoştinţă de recunoaşterea, de către populaţia locală, a unor aspecte profund reprobabile din biografia stalinistă printre care: ignorarea propriului popor după ce a devenit temutul lider de la Kremlin; atitudinea faţă de religia ortodoxă (demolarea unor biserici sau transformarea altora în grajduri şi depozite; profanarea, prin soldaţii fanatici ai Armatei Roşii, a unor fresce valoroase din vechi mănăstiri şi catedrale georgiene şi ruseşti); pedepsirea multor conaţionali care se dovediseră a nu-i fi loiali în planurile sale megalomanice.

În urmă cu şapte decenii, la 5 martie 1953, “Tătucul îşi dădea duhul” şi – odată cu el – se stingea un sinistru cult al personalităţii, pătat cu mult sânge nevinovat, dincolo de anumite merite în înfrângerea fascismului în cel de-al Doilea Război Mondial, deşi victoria se datorase numeroaselor jertfe eroice ale ostaşilor ţării sale şi ai Puterilor Aliate, inclusiv România. Doresc ca perioade similare celei staliniste să nu se mai repete vreodată în biografia viitoare a omenirii.

Dr. Dan Mihai Bârliba

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS