21.7 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateDocumentar: 215 ani de la moartea filosofului german Immanuel Kant

Documentar: 215 ani de la moartea filosofului german Immanuel Kant

Immanuel Kant este unul din cei mai importanţi filosofi din istoria culturii Occidentale. Poziţia sa, denumită „idealism transcedental” sau „idealism critic”, a exercitat o mare influenţă asupra gândirii filosofice ulterioare. Printre şcolile de gândire care încorporează elemente de kantianism se numără idealismul german şi fenomenologia, iar printre cei mai importanţi filosofi care s-au raportat constant la Kant se află Fichte, Hegel, Schopenhauer, Solomon Maimon, P. F. Strawson şi John Rawls, scrie Agerpres.

Immanuel Kant s-a născut la 22 aprilie 1724, la Konigsberg, Prusia orientală, în prezent Kaliningrad, Rusia, potrivit www.iep.utm.edu. A trăit toată viaţa în oraşul natal.

În 1740, a devenit student al facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Konigsberg, dar la scurt timp, a început să fie mai interesat de matematică şi fizică. În 1747, tatăl său a murit, fapt care l-a obligat pe Kant să renunţe la studii pentru a-şi sprijini familia. Astfel, timp de aproximativ zece ani, a lucrat ca tutore privat pentru familiile cu dare de mână din oraş. În acest timp, a continuat să studieze, pe cont propriu, cele două mari poziţii filosofice legate de teoria cunoaşterii ştiinţifice: raţionalismul, propus de Leibniz şi Descartes şi empirismul, susţinut de Locke şi Hume.

L-au preocupat şi ştiinţele naturii, scrierile sale din tinereţe tratând domenii precum astronomia şi geofizica.

În 1755, s-a întors la Universitate, în acelaşi an obţinându-şi doctoratul în filosofie. În 1770, a devenit profesor la aceeaşi instituţie de învăţământ, unde a predat metafizică şi logică.

Bibliografia sa este bogată şi cuprinzătoare, însă cele mai importante şi influente lucrări ale sale sunt cele trei Critici: „Critica raţiunii pure” („Kritik der reinen Vernunft”) publicată în 1781; „Critica raţiunii practice” (Kritik der praktischen Vernunft”) din 1788; „Critica facultăţii de judecare” („Kritik der Urteilskraft”) din 1790.

„Critica raţiunii pure” este considerată pe scară largă una din capodoperele filosofiei, în ciuda stilului său considerat de Kant însuşi ca fiind „arid, obscur, în răspăr cu toate ideile curente şi pe deasupra şi prolixă”.

„Raţiunea pură” din titlu înseamnă „raţiune a priori”, adică ceea ce poate fi cunoscut prin raţiune independent de experienţă. Scopul filosofiei, în concepţia kantiană, nu este de a extinde cunoştinţele noastre asupra lumii, ci de a aprofunda cunoaşterea cu privire la om. Analizând posibilităţile spiritului, vom afla de ce este el capabil, ce poate şti, ce are de făcut şi ce poate spera.

După cum scrie Antony Flew în „Dicţionar de filosofie şi logică”, „Kant era de acord cu empiriştii că nu pot să existe idei înnăscute în sensul a ceva cunoscut anterior oricărei experienţe sensibile, dar nu era dispus să admită, pe acest temei, că nici o cunoaştere nu poate să provină decât din experienţă”.

În acest punct are loc aşa-numita „revoluţie copernicană” în epistemologie întreprinsă de Kant. Aşa cum Copernic a arătat că nu Soarele şi planetele se rotesc în jurul privitorului, ci că mişcarea aparentă a astrelor era, de fapt, mişcarea privitorului, tot aşa, argumentează Kant, unele din proprietăţile pe care le observăm în obiecte se datorează naturii observatorului, nu obiectelor înşişi. „Noi înşine suntem cei ce introducem în obiecte ordine şi regularitate, numite natură. Intelectul însuşi este cel ce dă legi naturii”, susţine el.

Kant afirmă că există un aparat conceptual pentru interpretarea lumii, alcătuit din douăsprezece concepte (numite şi „categorii”) ce nu sunt dobândite din experienţă, ele fiind aplicate acesteia de către intelect. Două dintre aceste concepte sunt „timp” şi „spaţiu”. Altfel spus, spaţiul şi timpul sunt forme care funcţionează în procesul de percepţie ca tipare, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile senzoriale. Ele ţin de „constituţia subiectivă a simţirii noastre”. Dacă spaţiul şi timpul nu există independent de intelect, deci nu sunt nici proprietăţi şi nici relaţii ale obiectelor, înseamnă că noi nu putem cunoaşte lucrurile aşa cum sunt în ele însele, ci doar aşa cum ne apar nouă.

A doua Critică se ocupă, în principal, de temeiurile a priori ale acţiunii morale, Kant considerând că unicul criteriu al moralităţii unei acţiuni este dacă a fost sau nu în conformitate cu datoria. Altfel spus, etica lui Kant este deontologică, spre diferenţă de alte doctrine etice, precum utilitarismul, care judecă acţiunile în funcţie de urmările lor. Kant formulează faimosul imperativ categoric al universalităţii: „Acţionează întotdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină o lege universală”. După cum sublinia chiar autorul, acest imperativ nu este o sursă de principii morale, ci, mai degrabă, un test pentru principiile pe care le avem deja. Imperativul de mai sus este „categoric” deoarece nu depinde de dorinţele sau înclinaţiile agentului, este absolut şi necondiţionat, spre diferenţă de imperativele ipotetice. Acestea din urmă sunt corecte doar dacă urmărim un scop particular. De pildă, „Dacă vrei să rămâi sănătos, fă mişcare!” este un imperativ ipotetic.

În „Întemeierea metafizicii moravurilor” (1785) Kant prezintă o altă formulare a imperativului categoric, numit „al scopului în sine”: „acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât din persoana ta cât şi din persoana oricui altcuiva de fiecare dată în acelaşi timp ca scop, niciodată numai ca mijloc”. Cu alte cuvinte, persoanele au valoare intrinsecă care se impune să fie respectată, iar a trata pe cineva instrumental, ca mijloc de a ne atinge un scop, este întotdeauna imoral.

Din aceste două principii Kant deduce că este întotdeauna greşit să spui o minciună, chiar şi în situaţii extreme: „Ar fi o nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaş care ne întreabă dacă nu cumva s-a ascuns la noi în casă un prieten de-al nostru urmărit de el”, susţine Kant, aceasta fiind, probabil, una dintre cele mai dezbătute afirmaţii din istoria eticii şi considerată de critici precum francezul Benjamin Constant, încă din 1797, ca evidenţiind limitele deontologismului etic.

Deşi Kant afirma că înclinaţiile şi dorinţele nu pot întemeia în mod obiectiv morala, există un singur simţământ care are relevanţă morală: adoraţia pentru conştiinţa morală. „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”, scria Kant la finalul celei de-a doua Critici.

În sfârşit, a treia Critică se ocupă de estetică şi de ceea ce el numeşte „judecata teleologică”, o capacitate a „sensului comun” de recunoaştere a finalităţii în natură. „Frumuseţea este forma finalităţii într-un obiect, întrucât o percepem fără reprezentarea unui scop”, susţinea Kant. Astfel, el leagă ideea de finalitate de judecata estetică.

Alte lucrări scrise de Immanuel Kant sunt: „Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea prezenta ca ştiinţă” (1783); „Primele principii metafizice ale ştiinţei naturii” (1786); „Religia în limitele raţiunii” (1794); „Antropologia din punct de vedere pragmatic” (1798) şi „Logica” (1800).

Immanuel Kant a murit la 12 februarie 1804. Din 2005, universitatea din Kaliningrad poartă numele Universitatea Federală Baltică ”Immanuel Kant”, notează http://eng.kantiana.ru/.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS