Muzicianul Horia-Dinu Nicolaescu, originar din Craiova, stabilit din anul 1971 în Germania, şi-a vizitat recent oraşul natal. Într-un interviu acordat GdS, acesta a spus că, pentru el, Bănia rămâne oraşul cochet, cu case boiereşti, frumoase, cu blocurile bine integrate în arhitectura veche a centrului, şi nu „palatele“ cu turnuleţe pe care le-a văzut pe la periferie, ba chiar pe unele bulevarde… În opinia sa, Craiova, per ansamblu, este un oraş frumos şi are tot dreptul să devină capitală culturală europeană.
Horia-Dinu Nicolaescu este un om cu părul încărunţit, dar cu temperamentul şi vivacitatea unui tânăr. S-a născut pe 2 iulie 1941 în Craiova, iar în prezent, după o viaţă petrecută la catedră, dar şi pe scenă (a înfiinţat şi dirijat în Bavaria mai multe Big band-uri de jazz, acolo fiind foarte cunoscut şi apreciat), este dirijorul Cico’s Jazz Orchester din Geretsried, suburbie a oraşului München, locul devenit „capitala jazzului bavarez“, unde se dă „tonul“ acestui gen de muzică în Germania, după cum au scris ziarele Süddeutsche Zeitung, Münchner Merkur, revista de cultură Nah Dran! ş.a.
Descendent al unei familii de „boiernaşi“ olteni de pe vremea lui Mihai Viteazul
Viaţa lui şi a strămoşilor lui este una de poveste, din ciclul… viaţa bate filmul. Familia lui Horia-Dinu Nicolaescu îşi întinde rădăcinile în vechime, fiind atestată încă de pe vremea banilor Craiovei. Familia se numea Nicolae: boierii Nicolae… Conform declaraţiilor şi documentelor lui Horia-Dinu Nicolaescu oferite scriitorului Ion Munteanu (care a finalizat zilele acestea o carte despre viaţa şi cariera „boierului“ muzician Horia-Dinu Nicolaescu, intitulată „Despre libertatea muzicii şi muzica libertăţii“), se spune că încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, stră-străbunicul său era un „boiernaş de curte şi de servitute“, adică avea în grija lui hrana şi băutura banului Craiovei, viitorul domnitor. Până la bunicul, familia lui Nicolaescu a purtat numele Nicolae. Celor trei fraţi ai bunicului, boieri scăpătaţi, le-au plăcut distracţiile, femeile, viaţa şi au pierdut tot ce au avut. Bunicul era cel mai mic copil al familiei, făcut târziu, diferenţa dintre el şi cel de dinaintea lui fiind de doisprezece ani… Bunicul dirijorului Horia-Dinu Nicolaescu, boier din Bratovoieştii Doljului, cu moşii pe raza satelor Georocul Mare, Adunaţii de Geormane (inclusiv lacul numit mai târziu de comunişti Victoria) şi Bădoşi, a fost singurul dintre fraţi care, mai târziu, şi-a schimbat numele din Nicolae în Nicolaescu, nu se ştie de ce şi în ce împrejurări… Nicolae Nicolaescu, căruia sătenii îi spuneau „conul Nicolache“ sau „boierul Nicolache“ s-a căsătorit cu fata unor boiernaşi din Robăneşti, Elena Robănescu, care a avut dotă o sută de hectare de pământ, şi a început să refacă averile pierdute de fraţii săi, să le redobândească rând pe rând. Prin 1918, bunicul interlocutorului de astăzi al GdS avea 1.100 de hectare de pământ. El a donat satului Georocul Mare, imediat după primul război mondial, 350 ha, prelungind astfel vatra satului, a făcut biserica din localitate (care există şi astăzi, iar pe frontispiciul ei sunt pictaţi ctitorii: bunicul şi doi copii – de o parte a uşii, iar de cealaltă parte – bunica cu ceilalţi doi copii, pictură realizată prin 1916-1917), a ctitorit şcoli.
Din apărător al lui Gheorghiu Dej, dulgher în Bărăgan
Bunicul muzicianului german de origine română Horia-Dinu Nicolaescu a avut opt copii, patru băieţi şi patru fete, dar numai băieţii au trăit: „Cel mai mare se numea, ca şi bunicul, Nicolae, dar lumea îl striga Becu. Apoi venea Ilie, la o diferenţă de unsprezece ani între ei. Tatăl meu, Constantin Dinu Nicolaescu, a fost cel de-al treilea copil al bunicului. Ultimul copil a fost Traian, cel care a stat ascuns opt ani într-o firidă în peretele casei unor prieteni din Bucureşti, pentru a scăpa de închisoarea la care autorităţile comuniste l-au condamnat pentru o perioadă de 13 ani, imediat după naţionalizarea din 1948“. Vorbind despre moştenirile familiei, dirijorul Nicolaescu spune că, printre altele, a avut o casă şi în Craiova, la numărul 21 de pe strada Ecaterina Teodoroiu, care pe atunci se numea Grădinari, în spatele actualului stadion „Ion Oblemenco”: „De fapt, o parte din stadion s-a construit pe pământul casei părinteşti. Prin anii ‘30, în apropiere era un alt stadion, unde tata îmi spunea că juca echipa de fotbal «Craiu Iovan», la care, pentru o perioadă scurtă, el a fost chiar preşedintele clubului“. Tatăl interlocutorului GdS, Constantin Dinu Nicolaescu, a fost un cunoscut avocat al vremii, ultimul decan al vechiului Barou de avocaţi Dolj. Era şi avocatul familiei Eschenazi, renumitul bancher evreu care deţinea cea mai mare bancă din Craiova. Ca avocat, asistent al celebrului avocat craiovean Horia Tâlpeanu, care era şi naşul său, i-a apărat, în procesele de la Craiova, din anii 1933-34 şi 1936, pe „capii lotului comunist“, printre care şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker. După venirea la putere a acestora, el a fost chemat la Bucureşti de Ana Pauker, care deţinea funcţia de ministru de externe, şi aceasta i-a propus să-l trimită ambasador la Paris! Horia-Dinu Nicolaescu povesteşte: „Tata, care era de o cinste exemplară şi de o probitate profesională rar întâlnite, i-a răspuns că îi mulţumeşte pentru că s-a gândit la el, dar cum să ocupe el o asemenea funcţie câtă vreme nu face parte din categoria membrilor Partidului Comunist? «Eu nu am nici o treabă cu politica şi cu diplomaţia, sunt avocat şi îmi place meseria mea; în asemenea posturi, voi trebuie să vă numiţi oameni de-ai voştri!»… Cam în aceşti termeni s-a dus discuţia, iar, la plecare, Ana Pauker i-a spus: «Dinule, o să regreţi că ne refuzi!». Un an mai târziu, tatăl muzicianului a fost arestat şi reţinut aproape trei ani în penitenciarul de la Craiova, fără să fie judecat. Apoi a primit domiciliu forţat la Medgidia, unde trebuia să lucreze ca… dulgher (i s-a interzis să mai practice vreodată avocatura şi orice fel de muncă intelectuală; nu avea decât drept la muncă manuală). După naţionalizare, familia avocatului Nicolaescu a pierdut tot: partea de moşie lăsată prin testament de „conul Nicolache“, casa din Craiova, iar ulterior a fost urcată într-un camion şi obligată să părăsească Bănia, interzicându-i-se să mai intre vreodată pe fostele moşii. În final, familia Nicolaescu s-a stabilit în Bucureşti… Dar necazurile nu s-au oprit aici…
Prieten cu Aurelian Andreescu, Marina Voica, Horia Moculescu, Petre Geambaşu…
La Bucureşti, viitorul muzician a urmat cursurile Liceelor „Spiru Haret“ şi „Dimitrie Cantemir“, reuşind să intre la Conservator şi să îl şi termine (după ce a fost exmatriculat în primul an, pentru că s-a descoperit a nu avea origini „sănătoase“, şi a fost reprimit doi ani mai târziu, în urma unui nou concurs de admitere), ocupând apoi, pe rând, postul de dirijor secund al Ansamblului CC al UTC (subaltern al lui Ion Iliescu, care deţinea funcţia de prim-secretar!), director artistic şi dirijor la Teatrul de revistă şi varietăţi al Armatei şi de dirijor al Teatrului de revistă „Ion Vasilescu“. În paralel, încă din anul trei de studenţie, a înfiinţat orchestra sa proprie, cu care cânta muzică uşoară şi jazz în barurile Continental, Melody şi Athenee Palace, iar vara pe Litoral, în barul hotelului Aurora din Mamaia, colaborând cu mari artişti ai genului precum: Aurelian Andreescu, Marina Voica, Margareta Pâslaru, Mihai Constantinescu, Horia Moculescu, Petre Geambaşu ş.a. A avut o prietenie adevărată cu Arşinel, singurul dintre prieteni care au avut curajul să-l petreacă, mai târziu, la aeroport, când a părăsit România…
După moartea tatălui, interlocutorul GdS de astăzi, la vârsta de 30 de ani, a solicitat emigrarea în Germania pentru reîntregirea familiei (socrul era de origine austriacă, iar soacra avea o soră stabilită la München), deşi, între timp, devenise un nume cunoscut în muzica uşoară românească şi de jazz, având o situaţie financiară bună, după cum ne mărturiseşte. „De ce am plecat? Am crescut în acea teroare comunistă, am văzut ce i s-a întâmplat tatălui meu fără să fi făcut absolut nimic. Tatăl meu a fost o victimă a comunismului. Nici eu nu mai rezistam psihic… Şi mi-am zis, ca un fel de angajament, că atunci când tatăl meu nu va mai fi, eu voi părăsi România… Ceea ce am şi făcut, în anul 1971…“.
CD în Germania intitulat „MĂMĂLIGA“
Dialogul cu Horia-Dinu Nicolăescu a continuat despre cariera muzicală a acestuia în Germania. După o serie de experienţe nereuşite în domeniul muzicii şi al afacerilor, a ajuns profesor de muzică la două licee din oraşele Nürnberg şi München. Unul apreciat, de vreme ce i-a reuşit un mare proiect, acela de a creşte şi forma tineri în spiritul fenomenului muzical de mare valoare, înfiinţând de-a lungul celor patru decenii de „viaţa germană“ mai multe orchestre de jazz, cu care a obţinut cele mai mari premii la concursurile de gen din Germania, ba chiar şi în România (în anul 1992, de exemplu, la Bucharest Jazz Festival, primul mare concurs de jazz din Bucureşti organizat de Radioteleviziunea română, cu o formaţie de tineri jazzmeni germani, „Orange Quartet“, a obţinut Premiul Special al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, „pentru creativitate deosebită“). Adaptarea şi reuşita în lumea muzicală germană, caracterizată prin exigenţă şi rigoare, nu a fost uşoară, după cum ne mărturiseşte. Cu talent şi ambiţie de… oltean, dar şi cu experienţa câştigată în România, a reuşit să se impună. A susţinut numeroase concerte pe mai multe scene ale noii sale patrii, dar şi în România (Bucureşti, Buzău, Braşov, Râşnov), a imprimat cu orchestrele sale un număr de cinci CD-uri, dintre care unul este intitulat „MĂMĂLIGA“, a înfiinţat parteneriate culturale între liceul din München, unde era profesor, şi Liceul de Muzică „George Enescu“ din Bucureşti, „Liceul de Artă „Margareta Sterian“ din Buzău şi Liceul Teoretic „Johannes Honterus“ din Braşov. A venit de mai multe ori în ţară, ca „ambasador cultural“ al Germaniei, fiind veriga ce ţinea strânsă colaborarea Ministerului Învăţământului şi Culturii din Germania şi ministerele de resort din România, la începutul anilor 1990, când s-au pus bazele reformării învăţământului românesc.
În prezent conduce orchestra Cico’s Jazz Orchester, formată din foştii săi elevi, dintre care unii au absolvit facultăţi de profil şi s-au afirmat individual pe scena mare a muzicii germane. Susţine concerte în întreaga Bavarie, iar, uneori, când este invitat, participă şi la festivaluri din România, cum este Bucureşti Jazz Festival. După 30 de ani petrecuţi în România şi peste 40 de ani în Germania, se consideră un om împlinit. „Mă consider norocos numai prin faptul că am perseverat pe ideea de a trăi în libertate, cu dorinţa de a-mi împlini crezul muzical al vieţii mele“, a punctat românul-german intervievat de GdS.
Coleg de bancă cu actorul Valer Dellakeza şi antrenorul George Burcea
Horia-Dinu Nicolaescu a revenit recent în Craiova, de care se simte legat pe viaţă: „Oricum o dai, rămâi ce eşti! Sunt legat pe viaţă de locul acesta, unde m-am născut… În Germania sunt prieten cu un mare actor român, plecat şi el de mulţi ani din ţară, Ovidiu Schumacher. El îmi spune, deseori: «Boierule, deşi eşti în Germania de peste 40 de ani, tot olteneşte vorbeşti!»“. La Craiova, muzicianul Horia-Dinu Nicolaescu s-a întâlnit cu foşti colegi de şcoală: actorul Valer Dellakeza („colegul meu de bancă din clasele I-IV, pe care l-am revăzut în Germania, prin 1996, când Naţionalul din Craiova a fost în turneu cu celebrele spectacole «Ubu Rex cu scene din Macbeth» şi «Titus Andronicus»)“, cu antrenorul George Burcea, cu Constantin Hertzog şi alţii. „Cu ce împresie plec din Bănie? Vin cu drag, dar întotdeauna plec nu tocmai bine, dezamăgit de felul în care şi acum, în 2014, se derulează procedurile de restituire a proprietăţilor familiei mele. Dar nu vreau să vorbesc de asemenea lucruri în interviul dumneavoastră, ci de satisfacţia pe care o am încheind o carte despre mine şi familia mea, începută cu scriitorul Ion Munteanu încă din luna august, anul trecut, şi pe care intenţionăm s-o publicăm şi s-o lansăm la Craiova, în jurul datei de 15 iunie („Despre libertatea muzicii şi muzica libertăţii“ – n.r.). Craiova, oraşul în sine, arată bine, oamenii sunt interesanţi, prietenoşi… Pentru mine, Bănia rămâne oraşul cochet, cu case boiereşti, frumoase, cu blocurile bine integrate în arhitectura veche a centrului, şi nu «palatele» cu turnuleţe pe care le-am văzut pe la periferie, ba chiar pe unele bulevarde… Per ansamblu, Craiova este un oraş frumos şi are tot dreptul să devină capitală culturală europeană, după cum îşi propune administraţia locală. Nu ştiu, însă, ce şanse are, în comparaţie cu altele din ţară… Dar totul depinde de primăria oraşului, de conducerea judeţului şi a regiunii, foarte mult de oameni, de valori şi de talente…“.
Valer Dellakeza despre Horia-Dinu Nicolaescu:
„În 1950, după ce primul film de capă şi spadă «Cei trei muşchetari» intrase adânc în mintea şi sufletele noastre de copii, cu hainele de la uniforme aşezate pe unul din umeri şi cu «spada» făcută din braţul neacoperit de «capă», îngăimând într-o franceză, doar de noi înţeleasă, îndemnuri la luptă, ne duelam în intenţia de a ne atinge piepturile cu degetele. Horia (Nicolaescu), cel mai înalt dintre noi şi, desigur, cel cu braţele cele mai lungi, deţinea supremaţia în clasă. El era cel care câştiga toate turnirurile, astfel încât el, D’Artagnanul clasei, respectat şi admirat pentru iscusinţa de a ne străpunge trupurile, devenise idolul nostru. Noi, restul clasei, eram cei învinşi, eram cei ce cădeam eroic la datorie, aşa cum cădea şi murea ostaşul sovietic în filmele despre Stalingrad“.
