Profesorul universitar doctor Tudor Udriştoiu, şeful Clinicii de Psihiatrie I a Spitalului de Neuropsihiatrie Craiova, consideră că în România consumul de medicamente este dublu faţă de necesar şi că prescrierea a cât mai multe medicamente a devenit o rutină pentru doctori, indiferent de specialităţi. Fostul senator de Dolj susţine că politica generală în România este antimunca şi că generaţia actuală se adaptează tot mai greu la societatea existentă, persoanele pe care tinerii le au ca model fiind cele care fură. „Dacă faci şcoală, ce câştigi, se întreabă tinerii din ziua de astăzi. Şi atunci fetele aleg modelingul şi alte chestii pe lângă el, iar băieţii niscai furat, niscai droguri, ceva să iasă bani“, afirmă prof. univ. dr. Tudor Udriştoiu.
Gazeta de Sud: Este depresia o mare problemă de sănătate la nivel mondial?
Tudor Udriştoiu: Putem vorbi de două direcţii: depresia, care merge spre locul întâi, deocamdată este pe locul doi ca invaliditate, şi tulburările de personalitate şi de adaptare. Într-un studiu OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii – n.r.) de prin anii 2000, când la ora aceea erau războaie prin Asia, America de Sud, s-a demonstrat că într-un interval de cinci ani numărul cazurilor de decedaţi prin suicid depăşise numărul deceselor din toate războaiele existente pe glob în acel interval. Şi o bună parte din aceste sinucideri sunt legate de depresie. O să ajungă la un moment dat, în vreo 10-20 de ani, aşa sunt estimările, şi depresia pe locul doi ca morbiditate. Dar deja este recunoscut că episodul depresiv major e cea mai invalidantă boală în episod, înaintea cardiovascularului, înaintea cancerului. Norocul este că episodul tratat bine poate să treacă. Deci depresia este în creştere, ca şi capitol, iar în celălalt capitol sunt aceste tulburări de personalitate şi de adaptare. Vedeţi ce delincvenţă, crime, nebunie şi aşa mai departe sunt, care sunt legate de evoluţia socială şi de nivelul de trai, până la urmă. Şi depresia, şi bună parte din bolile noastre sunt mai frecvente – şi toate studiile epidemiologice o spun – la populaţiile defavorizate. Iar la noi cantitatea asta de defavorizaţi e cam mare. Desigur sunt şi cazuri de oameni cu o bună poziţie socială, pentru că depresia nu iartă pe nimeni, dar global vorbind afectează mai tare categoriile defavorizate. Din păcate, pacienţii noştri sunt într-o proporţie covârşitoare mai prăpădiţi decât alţi pacienţi. De ce? Păi dacă nu au nici asigurare şi nu sunt nici urgenţă… nici la cronici nu au voie. Şi atunci, cu ei ce facem? Că după ce că sunt defavorizaţi, i-a mai bătut şi Dumnezeu. Nu putem să facem nimic, pentru că nu suntem instituţie de binefacere. Spitalul este instituţie medicală şi clinică universitară. Pentru că spitalul, dacă se transformă în ceva social, se închide repede, că se umple şi moare financiar. Nici aşa nu se simte prea bine, darămite dacă începe să devină înţelegător.
„Adolescenţii se adaptează din ce în ce mai greu în lumea actuală“
GdS: De ce apar tot mai des aceste cazuri de suicid?
T.U.: Sunt o grămadă de teorii asupra suicidului şi, dacă am intra în ele, am vorbi o săptămână neîntrerupt, dar este un fenomen în mare creştere. Însă ceea ce e mai ciudat, din punctul meu de vedere, este că sunt cazuri foarte clare de suicid la copii sub zece ani, la şase-şapte ani, când dezvoltarea copilului la vârsta asta nu are noţiunea de viaţă şi de moarte. Şi totuşi cum se întâmplă? Nu ştim… O parte importantă, cel puţin 80% din cazurile de suicid sunt cauzate de o boală psihică, nu numai de depresie, ci şi de alcoolism, tulburări de personalitate, tulburare bipolară, dar mai există şi nişte suiciduri de criză, cu ghilimelele de rigoare, criza adolescentină. Adolescenţii se adaptează din ce în ce mai greu în lumea actuală şi cu atât mai greu în ţara noastră, unde nu avem o societate aranjată, cu nişte reguli clare. Adolescenţii au în jur foarte multe, să le zic, tentaţii. Unii dintre ei au posibilităţi mici faţă de aceste tentaţii şi atunci intră în conflict cu părinţii şi cu societatea, până la urmă. Dar peste toate există această labilitate prin definiţie a vârstei şi atunci ei la un succes se manifestă uneori disproporţionat faţă de mărimea succesului, iar la un insucces, de asemenea.
GdS: Sunt şi cazuri de adolescenţi cu rezultate deosebite, de olimpici care au încercat să se sinucidă doar pentru că au obţinut o notă mai slabă.
T.U.: Aceşti copii de valoare, fiind încontinuu împinşi nu doar de propriile ambiţii, ci şi din spate să fie tot timpul la vârf, la un moment dat clachează. Alţii suferă de un început de boală, pentru că majoritatea bolilor încep vizibil sau mai puţin vizibil în perioada asta, a adolescenţei, şi atunci, nefiind interesaţi de lumea din jur, stau şi studiază. Mai glumeam aşa cu prietenii şi le spuneam că mi-a dat Dumnezeu copii normali, pentru că, dacă i-aş fi văzut că nu-i interesează o minge la vârsta respectivă, pe băiat o fată, pe fată un băiat, intram la griji, mai ales că am şi văzut multe cazuri. Mie mi-e groază de copiii genii. Aşa că eu aş zice că nici şomerii, nici ăştia defavorizaţi nu sunt într-o situaţie aşa de grea cum sunt acum adolescenţii. Care, prin presiunea din jur, au nişte aspiraţii, unii de studiu, alţii de avere, alţii de altele, şi ofertă mică peste tot. Şi atunci, pe cei adaptaţi noi reuşim să-i ducem la rezultate foarte bune şi apoi se duc să muncească la alţii. Vă dau ca exemplu faptul că în ultimii trei ani au plecat 14.000 de doctori dintr-un total de 40.000 şi nu am auzit de plângeri împotriva lor prin străinătate. Din contră, sunt apreciaţi pentru că sunt serioşi, din SUA până în Israel.
„Ce modele să avem? Cine a furat, cine a înşelat…“
GdS: Şi cum vedeţi schimbarea acestei situaţii?
T.U.: Nu prea văd soluţii apropiate, pentru că nu ştiu dacă lumea realizează că un medic specialist a făcut 12 ani de liceu, şase ani de facultate, cinci, patru sau şase ani de rezidenţiat, toate gratuit. Cu salariul ăla mic de rezident sau cu o bursă ca student şi totul pe cheltuiala statului, adică a noastră. După care tot ce a câştigat le dă celor care nu au cheltuit nimic cu el. Iar în ţările acestea bogate unde se duce, şi care îi dau salarii mari, nu există învăţământ superior gratuit. Nimeni nu are în Europa 15 (principalele ţări dezvoltate din Europa – n.r.) învăţământ superior gratuit. Nu există această noţiune. Asta am moştenit-o de la sistemul comunist şi ţinem de ea, ba că suntem prăpădiţi, ba că nu aveam… Acolo există un concurs greu de admitere pentru trei burse, cinci burse, care burse sunt civilizate, practic un salariu. Şi mai există unul pentru gratuitate, 10-15 locuri gratuite şi iar trebuie să fi sus ca să le obţii. Restul… Poţi să stai 20 de ani în facultate, dacă în fiecare an plăteşti taxa.
GdS: Dar ce s-ar întâmpla în acest caz cu cei care vor să înveţe, sunt silitori, dar nu au posibilităţi materiale să facă o facultate cu plată, în timp ce alţii îşi permit să plătească texele doar pentru a avea o diplomă?
T.U.: Eu constat asta, dar nu am soluţii. Totuşi, şi la noi s-a dezvoltat foarte tare învăţământul privat, deci foarte mulţi găsesc totuşi bani să-şi plătească studiile. Al doilea lucru: bun, ai bani să te duci la facultate, dar în Europa 15 nu te trece nimeni clasa dacă nu eşti pregătit. Nu termini nici în 30 de ani. Iar ăla care este isteţ, silitor şi vrea să înveţe intră pe locurile acelea de sus, cu bursă sau cu gratuitate şi deci are posibilitatea să studieze. La noi, cu părere de rău, din ce în ce mai tare foarte puţini rămân în urmă, adică cine se apucă termină şcoala. A termina odată două-trei facultăţi, cum se întâmplă la noi, mă scuzaţi, dar nu cred că mai ştiţi ceva carte din domeniile respective. La noi, dacă vreu să fac două şcoli le fac fără nici un fel de problemă şi gratuit, slavă Domnului. Ba mai ţin şi un serviciu pe lângă ele. Cam mare indulgenţa, zic eu, dar probabil că toţi bătrânii aşa, ca mine, sunt mai chichiricioşi.
GdS: Nici învăţământul parcă nu mai este ce era odată.
T.U.: Învăţământul se tot reformează de 20 de ani şi nu prea le iese. Înainte, neavând ce face, eram la şcoală, acasă şi eventual la un fotbal. Acum e cu totul altceva, avem tot mai multe preocupări.
GdS: De aceea, apar acum cazuri la şcoală de sex în toaletă sau pe terenul de sport?
T.U.: S-a schimbat foarte mult şi specia. Adică acum 50 de ani, când eram în liceu, era imposibil să fi mamă la 12-13 ani! Pentru că nu aveai biologic aceste posibilităţi. Acum, existând biologicul, la 13-14 ani fetele sunt bune să fie mame mai mult decât erau colegele mele la 18 ani. Sunt explicaţii cu hrana, cu hormonii, nu ştiu de ce, dar şi specia s-a schimbat. Însă lumea s-a schimbat foarte tare şi e o chestie cvasigenerală, dar la noi e mai accentuată, pentru că toate relele sunt mai accentuate la noi, neavând situaţia aşezată. La noi este accentuată această lipsă de modele. Ce modele să avem? Cine a furat, cine a înşelat. Ăstea, sportive, mai rămân ca modele, măcar pentru că sunt oameni sănătoşi, dar restul? Pentru fete – modeling şi alte chestii pe lângă el, pentru băieţi niscai furat, niscai droguri, ceva să iasă bani. Zic, „Ce domne’, dacă faci şcoală ce faci, ce câştigi?“ Foarte mulţi spun asta. Ce câştig eu dacă învăţ? Sau dacă muncesc îmi dau ăştia un prăpădit de salariu de 1.000 de lei pe lună, când ăla îmi dă la furat dintr-o dată mult mai mult. Şi atunci la mintea de adolescent ce să alegi? Iar la noi, la români, mai e o problemă.
„Politica generală este antimuncă“
GdS: Care ar fi aceasta?
T.U.: Cei mai evoluaţi gândesc până mâine seară sau poimâine, majoritatea gândesc până diseară sau mâine dimineaţă. După merg pe „lasă bă că vedem noi“. Nu ne batem noi capul, să am acum, acum să am. Nu îmi spune că dacă eu fac aia, dreg aia o să am peste cinci ani. Aaa, du-te domne’ de aici, nu mă interesează. Şi atunci? Producţie nu e, buget nu e, aia nu e, aia nu e, dar toată ziua facem reformă. Eu zic că mai bine să stăm o vreme pe o chestie şi să vedem, produce, nu produce. Noi nici nu apucăm bine să ne dezmeticim şi mai băgăm o reformă. Îmi pare rău, dar politica generală este antimuncă. Adică pe cei care muncesc cinstit îi strângi de gât, cu tot felul de restricţii şi de taxe, iar ceilalţi să fie sănătoşi. Se vorbeşte de nişte cifre de evaziune fiscală, nu mă pricep, dar când se vorbeşte de 30-40% mă ia groaza. Însă, măsurile care se iau sunt aşa, mai uşurele, în schimb îi omorâm pe ăştia care trag.
GdS: Cum este cu obligaţia de a plăti contribuţie la sănătate pentru cei neasiguraţi care vând un bun, dacă acel bun le aduce un venit impozabil?
T.U.: Pe undeva este firesc să fie solidaritate, dar să generalizezi şi la vânzare, şi la aia, şi la aia să dai contribuţie pentru sănătate e cam mult. La tot ce plăteşti impozit să plăteşti şi la sănătate…
GdS: Ce este decisiv în comportamentul uman?
T.U.: Genetica e hotărâtoare, dar nu e foarte clară şi acolo unde e loc de manevră, ca să zic aşa, toate influenţele astea îl mişcă pe om precum vântul pe frunze. Cei care au genetic o structură foarte clară merg pe drumul lor şi v-am spus deja care este: învaţă, studiază, obţin bursă, se duc în străinătate şi să fim sănătoşi că am rămas fără ei. Dar majoritatea sunt aşa, bătuţi de vânt. Mai sunt cei care vor să facă sport, fotbal, tenis etc., dar restul rămân aşa, între ele, pentru că şcoala nu-i bună, aia nu-i bună şi ori rămân la margine, ori intră în tot felul de necurăţenii. Asta îţi oferă societatea, asta văd la televizor, pe internet şi asta fac. Dacă am ajuns ca bancherii să fure din bănci, iar poliţiştii să fie împreună cu hoţii, chiar că o dăm dracului de treabă. Eu, unul, nu mai pricep nimic. Ăştia nu sunt bolnavi, sunt hiperadaptaţi.
„Medicul nu refuză, pentru că aşa e regula jocului“
GdS: Cum se ajunge în situaţia ca un medic să accepte daruri de la pacient?
T.U.: Păi mă uit în urmă la cei tineri, la medici. Ai făcut facultatea, ai dat un concurs greu, pentru că rezidenţiatul este cel mai greu concurs, ai luat specialitatea, reuşeşti să ajungi la un salariu de 1.500 de lei pe lună şi nici nu ai plecat. E foarte greu de trăit. Eşti tânăr, ai tot felul de nevoi, te pune dracu’ şi mai vrei şi familie, din ce? Şi atunci o duc aşa de azi pe mâine. Unii mai au părinţi şi îi sprijină, dar mă uit la unii care nu au. În facultate, părinţii amărâţi au făcut un efort să-i ţină şi după gata, nu mai pot, nu mai au de unde să le dea şi astfel de exemple nu sunt puţine. Pentru că au avut posibilitatea să facă facultate fără bani. Foarte bine, dar după ce au tras atât şi ajung la 30 de ani, unii deja şi cu familii, se poate spune că sunt împliniţi, că doar sunt medici specialişti. Dar… nume nu au ca să zici să se mai duc în privat şi mai fac nu ştiu ce minuni, ca să alerge lumea după ei, şi e foarte greu să trăieşti. Te plafonezi până la urmă. Sau ajungi ca ăia de scriu reţete false. Eu îmi pot permite să-i zic unuia să nu-mi dea nimic, pentru că am, dar unul care nu are…
GdS: Poate refuză o dată, de două ori, dar a treia oară…
T.U.: Nu refuză deloc, pentru că aşa e regula jocului. Cu altceva nu sunt eu de acord ca medic, cu condiţionarea. Dacă condiţionezi la amărâtul ăla, pentru că, indiferent de posibilităţi, e amărât pentru că e bolnav, dacă ăluia tu, ca medic, vii şi îi pui condiţii… Eu nu aş ierta pe nimeni în cazuri de genul ăsta. Dar să ţii un doctor cinci luni în arest pentru că e pericol social, parcă nu-mi sună bine. A, l-ai arestat, l-ai judecat, îl condamni, asta e altă poveste, dar faptul de a-l ţine arestat pentru că este pericol social asta nu pot digera. Mai ales când citesc prin ziare că nu ştiu cine, acuzat de terorism, e judecat în libertate. Nu ştiu dacă e vinovat, nici unul, nici celălalt, dar parcă prea multe împotriva doctorilor. Şi atunci de ce să rămână aici? Bani nu, consideraţie nu, acuze cât cuprinde, înjurături cât cuprinde, dincolo nu auzi de aşa ceva. Nu auzi de nimic negativ şi cel mai prăpădit doctor, vorbesc de Europa 15, cel mai prăpădit din fundul pământului nu scade sub 2.000 de euro salariu. Dacă e bun, cinci, zece, 20.000 de euro salariu, dacă e vârf. E casa mai scumpă, dar în rest, mâncare, îmbrăcăminte sunt la fel ca preţ sau chiar mai ieftine decât la noi. Calitate mai bună şi preţ mai jos.
GdS: Străinii au şi o cu totul altă mentalitate.
T.U.: Lipsa de educaţie la noi produce două chestii, în afară de cea cu gândirea până mâine. Una că nu reacţionezi la nişte lucruri rele. Păi, în alte părţi, dacă apare un produs razna, nu-l mai cumpără nimeni, a scris la ziar adio, ăla moare, produsul sau producătorul. La noi e cu „şi ce dacă“. A doua e că străinii se uită la fiecare euro, la fiecare jumătate de euro, pe când românul nostru îşi bea salariul, dacă e el nervos aşa, într-o seară la cârciumă. La străini nu există aşa ceva. Calculează fiecare cent, fiecare chestie măruntă, nu aruncă banul. Românul, în schimb, e altfel. Sunt o grămadă care stau într-o garsonieră şi au o maşină de aceeaşi valoare. Vorbesc de oameni care muncesc cinstit, nu de hoţi. Dar zic, „bă, să mă vadă lumea cu maşina asta“. Eu mi-aş face întâi o casă, aş umbla şi cu autobuzul la început. Asta e lipsă de educaţie. Şi mai e ceva. Acum toţi suntem cu salarii pe carduri. Românul nu pricepe că, dacă ai dat cu băţul, ai semnat, e ca şi cum ai da banii. Noi nu avem soft pentru chestia asta. Şi după se pomeneşte cu descoperire de card, rate, aoleu am de plătit dobânzi. La noi e cu iau banii şi văd eu ce fac după. E lipsa de educaţie pe care a generat-o comunismul, când după ce îţi luai casă, ţi-o aranjai, îţi luai Dacie, nu prea mai aveai ce să faci cu banii, nu aveai ce să cumperi.
„Amestecuri de tranchilizante care dau dependenţă se prescriu cu tonele“
GdS: Cum este cu consumul de medicamente în România?
T.U.: Eu sunt foarte zgârcit la medicamente şi sunt pacienţi care vin la mine şi le spun să nu ia tratament. El îmi zice că e supărat, că e cum e. OK, spun, dar nu e boală şi, dacă nu e boală, nu trebuie să iei. Tratament preventiv nu există. Tratamentul trebuie să fie curativ, preventiv trebuie să duci o viaţă sănătoasă, să iei alte măsuri. Nu iau antibiotice ca să nu fac infecţie! Dacă nu am infecţie, nu iau! Dacă nu am o boală, un diagnostic psihic, înseamnă că nu trebuie să iau medicamente. Eu v-am spus că sunt zgârcit la cantitatea de medicamente, dar şi la durata tratamentului. Sunt cazuri grele care trebuie să ia tratament ani de zile, poate chiar toată viaţa, Doamne fereşte, aşa cum sunt cazurile de demenţă şi asta ca să se menţină cât de cât, nu ca să se vindece, pentru că doar se încetineşte procesul. Şi atunci eu sunt împotriva numărului mare de medicamente şi pot să demonstrez oricând că, dacă se depăşesc două medicamente pe foaia de observaţie la mine, este un caz absolut deosebit. Două medicamente sunt suficiente dacă sunt bine ţintite, bine alese şi la doze corespunzătoare, dar nu exagerate.
GdS: Dar la noi se prescriu medicamente la greu.
T.U.: E la fel de adevărat şi aici iar e chestia de educaţie, cel puţin ca şi componentă, că în România, global vorbind, consumul de medicamente, repet, e dreptul meu de ceţăţean să vorbesc prostii, că nu cunosc eu situaţia, dar din ce circulă în jurul meu eu zic că e cel puţin dublu faţă de necesar. Se înghit tone de calciu, că e psihoza asta cu calciu, dar legătura între calciu şi oasele proprii este aşa de complicată încât poţi să… calciul e rudă cu calcarul, poţi să tencuieşti multe case cu cât calciu se înghite. Pe locul doi sunt aşa-zisele întăritoare, fie că sunt medicamente sau suplimente alimentare, care îţi fac memoria mai bună, te fac mai deştept, dacă eşti gras te slăbesc, dacă eşti slab te mai îngraşă un pic, ca să nu mai zic şi altele… Pe locul trei sunt tranchilizantele, că tot omul îşi doreşte să fie liniştit. Scriu şi doctorii exagerat şi pe deasupra mai adaugă şi pacienţii de la ei putere, iar apoi urmează antibioticele, antiinflamatoarele şi altele mult mai mult decât este necesar. Pe de altă parte, şi aici intervine şi mai tare educaţia, dacă eu îmi doresc să nu mă doară nimic şi, cum mă doare ceva să înghit nişte medicamente, la vârsta mea nu o să-mi fac decât rău. Sau dacă nu am o boală foarte clar stabilită pentru care trebuie să fac un tratament, de asemenea foarte clar stabilit, numai aşa ca să iau ceva, ba că m-a durut aia sau că am fost puţin cam obosit, nu se poate.
GdS: Omul caută, de exemplu, o pastilă care să-i aducă liniştea după o zi agitată
T.U.: Există, aşa cum le spun eu, şi medicamente minunate, dar şi acolo s-a trecut la abuz, aceste hipnotice pentru somn. Nu am prescris niciodată, dar eu la spun medicamente pentru oameni sănătoşi. Domn’e, sunt obosit şi, când sunt obosit, nu prea dorm bine noaptea, mâine am o grămadă de treabă. Iau o pastiluţă seara, dorm şase-şapte ore perfect, a doua zi pot să conduc maşina, nu am mahmureală, nu am nimic. Sunt minunate, dar pentru oameni sănătoşi, nu pentru pacienţi. Amestecuri de tranchilizante, care dau şi obişnuinţă şi dependenţă, se prescriu, repet cu tonele. Rar vezi reţete, indiferent de specialitate, care să nu aibă acolo ceva, un Diazepam, un Xanax, un Bromazepam, un ceva să ajute să fie omul mai liniştit. Şi atunci, repet, asta îi face rău omului, pentru că în momentul în care apare obişnuinţa la asemenea medicamente, pe lângă faptul că cere doze din ce în ce mai mari şi asta e dărâmător, ca şi drogurile patente, acelea majore, de pe altă parte îi schimbă reactivitatea. Adică, dacă are nevoie de un tratament de-a adevăratelea pentru o boală, reactivitatea lui este total modificată şi greu de stăpânit. Sunt o serie de lucruri de-a lungul vieţii, indigestii şi altele, în care nu trebuie să iei medicamente, pentru că trec de la sine. La diverse dureri pasagere, de asemenea, nu ai nevoie de medicamente. Cu cât înaintezi în buletin, cu atât acestea sunt mai dese şi e bine să le porţi.
„Toată lumea scrie constant medicamente, a intrat în rutină“
GdS: Şi vina aparţine medicului care le recomandă sau pacientului care le solicită sau le cumpără aşa de capul lui?
T.U.: La amândoi, pentru că şi pacienţii exercită o presiune, dar este şi o categorie destul de largă de doctori care gândesc ca şi pacientul, adică a venit omul la mine, trebuie să-i dau ceva. Cum aşa, a venit şi eu nu-i dau nimic? Pacientul la fel zice: am fost la doctor şi nu-i bun, domn’e, nu mi-a dat nimic! Mă duc la altul, că ăsta nu e bun. Cum să nu-mi dea nici un medicament sau doar un medicament, nu e în regulă! Mentalitatea asta este foarte răspândită. M-am întâlnit cu cineva pe stradă, nu mai ştiam numele decât figura şi mi-a amintit că fusese la mine şi nu-i dădusem nici un tratament. Mi-a mulţumit. „Domn’e, dacă luam tratament cine ştie cum ajungeam“, mi-a spus şi m-am bucurat. Trebuie să analizezi cazul şi să faci bine deosebirea, mai ales că la noi diferenţa de la normal la patologic este o fâşie de graniţă. La suferinţele majore nu e nevoie de noi ca să vezi că e bolnav, oricine de pe stradă îşi dă seama că este ieşit din ale lui, noi trebuie să-i punem un diagnostic corect, să-i facem un tratament corect şi aşa mai departe. Consumul exagerat de medicamente este pe toate specialităţile, toată lumea scrie constant medicamente, a intrat în rutină, mergem înainte şi mergem prost. Apar şi altele noi, uneori este aceeaşi substanţă, dar cu o altă denumire şi alt preţ…
GdS: Iar oamenii nu ştiu acest lucru
T.U.: Lumea trebuie să ştie că un medicament este rodul a cel puţin cinci ani de cercetare. Dacă pui trei molecule în cercetare şi îţi iese una la nivel de medicament producătorul este fericit, că de multe ori nu iese nimic. Dar, cealaltă parte, care nu e de neglijat, este că în momentul în care ai scos medicamentul pe piaţă cu un preţ, nu ai voie să-l creşti nici măcar cu o centimă. Şi atunci producătorul trebuie să pună un preţ care să ţină nişte ani, ţinând cont de inflaţie. Aveam medicamente antidepresive foarte bune care au dispărut de pe piaţă, pentru că nu au fost scumpe de la început şi după ani producătorul opreşte fabricaţia sau găseşte o combinaţie cu altceva, îi dă alt nume, şi îl scoate din nou, dar mai scump, pentru a-şi acoperi această marjă de ani.
GdS: Cât de mult este preocupat românul pentru sănătatea lui?
T.U.: Preocupările românului pentru sănătate, în afară de a lua grămezi de medicamente, sunt cvasinule. Pe de o parte, pentru că noi nu avem reguli de viaţă, de sănătate, şi nici condiţii de mişcare. Păi ce, fugi de nebun pe stradă? Sau ieşi cu bicicleta? Că doar n-oi fi nebun, pentru că te pasc o grămadă de pericole, maşinile, câinii… Şi condiţiile astea de mişcare tot românii trebuie să le facă, dar neavând această chestie… Reguli de viaţă sănătoasă la noi nu prea întâlneşti. Noi mâncăm, bem, consumăm sare, iar mişcare cât mai puţină. Pe de altă parte, luăm medicamente mai mult sau mai puţin justificat. Şi mai e ceva, românul zice clar: domn’e, sănătatea trebuie să fie gratuită, nu mă lua pe mine că trebuie să plătesc, eu aşa m-am învăţat că mă duc la doctor şi la spital gratuit. Pornirea asta cu Casa de Asigurări de Sănătate a început prost, în sensul că este o pagină întreagă de scutiţi, dar pe care bugetul nu-i acoperă. Peste tot în Europa sunt scutiţi, mai puţini ca la noi, dar în fiecare an bugetul varsă banii pentru scutiţii respectivi. La noi se tot prorogă chestia asta de la an la an, de când tot aud eu, dar banii nu vin. Şi, pe deasupra, nu ştiu de ce mai există Casă, pentru că este bugetar în toată regula. Ea nu adună banii, nu se comportă ca o bancă, ea stă să primească un buget şi-l împarte mai departe. Ăsta e sistem bugetar, nu de asigurări. L-am auzit pe ministru spunând că o să ne inspirăm de la sistemul englez. Păi şi ăsta tot bugetar este, dar să nu discutăm în ce condiţii se lucrează în Anglia, faţă de noi sau de alţii. Şi nici ce înseamnă bugetar. În Anglia sunt nişte regiuni cu o conducere şi când face conducerea nişte inspecţii, şi o face periodic, toată lumea este îngrozită, pentru că se taie capete, nu se discută că schimbăm directorul şi gata… Afară! Afară! Se opreşte asta, se închide aia, se termină aia şi aşa mai departe. Totul este în regim de armată. Or, la noi se mai supără, se mai ceartă, mai schimbăm un director şi îl punem pe al nostru că e băiat bun şi tot aşa ne ducem mai departe. Am făcut cursuri de management, dar nu poţi să aplici nimic din principiile acelea minunate, pentru că nu ai nici un fel de pedală.
„Garanţii nu există pentru nimeni că mâine o să se comporte socialmente acceptabil“
GdS: De ce anume ar fi nevoie?
T.U.: Prima chestie ca să discuţi de managementul unui spital este să ai un buget. De ani buni se zice „băi băieţi, semnăm contractul până prin august, eventual septembrie, şi după aia om vedea, mai facem vreo rectificare ceva“. Deci, eu nu ştiu cum stau. Tot felul de anexe, de hârtii, care, vorba lui Vadim, taie pădurile patriei. Dar, pe lângă asta, mai mănâncă şi o grămadă de timp. Şi atunci doctorul e mai mult un fel de funcţionar, pentru că el trebuie să scrie, să justifice, să declare, să verifice, decât să-şi vadă de pacienţi. Am umblat prin Olanda, Franţa, un pic Germania şi un pic Norvegia, am intrat în spital să văd şi eu cum merge treaba acolo. Toată ziua nu am văzut un doctor, un coleg să semneze ceva. Până la urmă m-am supărat şi i-am întrebat: bă, voi nu aveţi pix? Cum adică nu semnezi nimic, doar ai secţia asta în primire? Ieşiri, intrări, foi… Nu, au zis ei, eu îmi adun echipa, stabilesc la fiecare pacient ce este de făcut, văd şi gata. Păi şi cine o face? Nu ştiu, au zis ei. Doctorul nu are responsabilităţi administrative. În secundar, are griji administrative. Adică el ţine seama să nu consume prea mult, să nu aia, să nu aia, că s-ar putea să aibă necazuri. Noi griji nu avem, dar responsabilităţi e musai, că nu avem ce face. Or, chestia asta, din păcate, nu o vezi să scadă în aşa-zisa reformă a sistemului sanitar, ea creşte şi iar creşte. Creşte birocraţia şi scad mijloacele.
GdS: Apropo de legislaţie, cum se procedează în cazurile de internări nevoluntare?
T.U.: În conformitate cu Legea nr. 487/2002, modificată în 2012, internările în spital se fac numai cu consimţământul informat al pacientului. La internare, indiferent dacă este de urgenţă sau obişnuită, pacientul ia cunoştinţă în mod amănunţit despre ce se întâmplă în spital, tratament şi aşa mai departe, bineînţeles cu părţi pozitive şi negative, şi fiind în totală cunoştinţă de cauză semnează acest consimţământ sau nu. În cazul în care nu-şi dă consimţământul, medicul de gardă trebuie să aprecieze dacă pacientul prezintă un pericol pentru cei din jur sau pentru el însuşi. Nu prea ne batem capul cu pericol pentru bunurile materiale, pentru că e foarte greu de apreciat. Atunci se face o notificare către comisia existentă în spital pentru internări nevoluntare, iar comisia la rândul ei face o notificare către Judecătorie, aici a fost modificarea la Lege, înainte se făcea către Procuratură. Judecătoria trebuie să judece în regim de urgenţă, iar până la pronunţare pacientul trebuie să rămână în spital. Or, dacă nu apreciem că pacientul este periculos pentru el sau pentru cei din jur, atunci îi facem nişte recomandări terapeutice şi ne despărţim amiabil, ca să zic aşa.
GdS: Sunt şi situaţii când familia insistă pentru ca pacientul să fie internat, deşi acesta nu-şi dă consimţământul?
T.U.: Sunt, într-adevăr, anumite cazuri în care familia, sau o parte a familiei, insistă că pacientul este periculos şi se adresează nouă, eventual apelează la forţele de ordine, motivând că se teme de agresiunea ipotetică a pacientului. Repet, cel care e chemat să aprecieze acest lucru e medicul de gardă. Avem şi cazuri, şi nu sunt puţine, în care pacientul spune astăzi că nu vrea şi mâine, fără să facem vreo presiune, pentru că nu avem nici un interes să ţinem pacienţii aici cu forţa, îşi dă seama că-i suntem totuşi de ajutor şi acceptă internarea, adică semnează acest consimţământ informat. Noi, dacă o să luăm integral în consideraţie numai fricile solicitanţilor, şi nu competenţa noastră, ar trebui să internăm foarte mulţi oameni nevoluntar, nu că suferă de vreo boală psihică, dar se ceartă în familie, se mai şi bat şi totuşi nu ajung la noi. Eu ştiu că e o chestiune foarte dificilă şi că frica respectivă poate fi justificată, dar de mai multe ori se confirmă că lucrurile nu stau aşa. Pe de altă parte, predicţia în asemenea cazuri este o iluzie. Sunt oameni absolut normali până astăzi şi mâine comit o crimă sau se sinucid şi nu înţelege nimeni de ce. Noi încercăm şi avem o serie de argumente, dar garanţii nu există pentru nimeni că mâine o să se comporte socialmente acceptabil.
GdS: Vă confruntaţi des cu situaţii de internări nevoluntare?
T.U.: Necazul nostru cel mare nu ţine de internările nevoluntare, care au o pondere mică, mult mai mică decât în ţările din vestul Europei, pentru că românul nostru înţelege mai uşor. Acolo 20-30% sunt internări nevoluntare, la noi sunt la nivel de excepţie. Din cauza lipsei de posibilităţi, pacientul nostru internat voluntar sau nevoluntar şi externat uneori cu rezultate chiar foarte bune, în afară de o vizită lunară la Centrul de Sănătate Mintală ca să-şi ia reţeta nu mai beneficiază de nimic. Dacă omul este invalid din cauza bolii şi noi îl facem valid, şi ce dacă. Nu are unde să se angajeze, că nu se angajează nici ăia fără vreo boală, darmite unul din acesta. Eu nu fac acuzaţii, nu fac reproşuri de felul meu, dar mă refer doar la situaţii. Şi a fost o situaţie reală, care a fost foarte discutată acum doi-trei ani, cu aceste pensionări de invaliditate. Sunt într-adevăr foarte multe, dar atunci când s-au luat nişte hotărâri la vârf, pe care nu-mi permit să le discut, dar bune nu au fost, aceste pensionări de invaliditate erau cu 12% mai mari decât media comunităţii europene. Am spus-o şi atunci: când o să avem şi noi servicii medicale ca în Germania, Anglia, Franţa, nu mai vorbesc de ţările nordice, foarte probabil numărul de invalizi o să scadă într-un interval de timp. Dar când serviciile noastre medicale sunt aşa cum sunt, numărul de invalizi de boală creşte.
„Absurdităţi sunt multe în sănătate, mai ales birocratice“
GdS: De ce aceste decizii de tăiere a unor pensii?
T.U.: Au fost nişte cazuri de… pot să-i zic hoţie, când avea certificat de nevăzător, dar conducea, că mai avea alte handicapuri. Nu-mi place această generalizare, adică lângă ăla unul din o sută de mii, erau 99.999 care aveau necazuri şi din cauza unui le-a tăiat pensia la o mie, două sau cinci mii din ăia care erau realmente invalizi. Şi atunci mi se pare mai normal să zici: Popescu a obţinut certificat de handicapat de la doctorul Ionescu şi i-am ras pe amândoi, decât, uite, domn’e, ce fac doctorii, uite ce fac ăia, ce fac comisiile de handicap.
GdS: Au fost cazuri de persoane cu membre amputate cărora li s-a schimbat gradul de handicap sau care sunt chemate mereu la reevaluare.
T.U.: Şi asta este, să mă ierte Dumnezeu, altă absurditate! Sunt asemenea handicapuri, lipsă de membre sau mai ştiu eu altele, oligofrenie de gradul II sau III, la care nu se poate întâmpla nimic, dar ei sunt revizionaţi în fiecare an la o dată fixă. Aşa e regula, aşa facem, dar e o absurditate. La o boală da, trebuie să faci revizie, că poate s-a mai tratat, poate merge mai bine, dar la chestii din astea terminate… A, că apreciezi o eventuală capacitate de muncă, e altă istorie, dar handicapul în sine nu se schimbă cu nimic. Absurdităţi sunt multe în sănătate, mai ales birocratice.
GdS: Daţi câteva exemple de absurdităţi birocratice.
T.U.: Cel mai recent este declaraţia pe propria răspundere privind coplata, pe care trebuie să o dea pacientul cum că se încadrează într-una dintre situaţiile scutite de la plată. Punctul unu: copiii 0-18 ani, dar cum facem cu copiii de 0-4 ani, îi punem să dea şi ei această declaraţie? Păi nu avem codul numeric personal în foaia de observaţie, de ce mai trebuie să declare şi copilul că are 17 ani? Punctul doi: tinerii între 18-26 de ani dacă sunt elevi, studenţi. Păi, noi îi cerem adeverinţă prin care să demonstreze că e asigurat. Ce rost mai are declaraţia, dacă eu am datele în foaie? Să iei declaraţie unui pacient că e inclus în programele naţionale de sănătate, atâta timp cât ai evidenţa programelor? Ce ştie pacientul că ia tratament gratuit pentru că are boala respectivă sau pentru că e într-un program naţional? Mai departe, femei însărcinate, cu venitul nu ştiu care. Abuz! Nu ai voie să obligi nici o femeie să declare pe propria răspundere că e însărcinată, asta e treaba ei. Şi e abuz împotriva drepturilor omului. Dacă nu îmi spune că e însărcinată, iar eu îi fac rău cu tratamentul meu, iar e treaba ei. Are dreptul să ţină secret toate aceste chestii până se văd. Dar până una alta, asta se numeşte abuz. Şi e plin cu astfel de lucruri. În scurtă vreme cred că foaia de observaţie o să rămână un apendice la declaraţii, paradeclaraţii, bilete, bileţele şi aşa mai departe. Este, de altfel, demonstrat pentru medicii de familie că toate operaţiunile de înscriere, raportare etc. ocupă peste 50% din timpul afectat pacientului. Adică, obiectul muncii sale nu depăşeşte 40% din timp, restul este birocraţia legată de pacient. E anormal şi dacă o să mergem pe calea asta nu o să ajungem nicăieri. O să producem noi invalizi, iar o să rămână pe drumuri şi aşa mai departe.
