„Mintea ca întâmplare“
de David J. Linden, Ed. Herald, 2012
„Creierul uman crește cu o rată explozivă până la 5 ani și nu este complet matur decât la aproximativ 20 de ani“. Vă sună cunoscută fraza asta? Deși îi aparține unui specialist în neuroștiință, profesor la John Hopkins University School of Medicine, fiecare dintre noi a priceput cum este cu fiziologia creierului uman, chiar dacă nu a studiat ani de zile felul în care se dezvoltă și evoluează acesta. Pur și simplu, știm. Sau credem că știm.
David J. Linden, autorul cărții „Mintea ca întâmplare (Cum ne-a oferit evoluția creierului iubirea, memoria, visele și pe Dumnezeu)“, redactor-șef al publicației Jurnal of Neurophysilogy, ne explică în mai multe trepte cum funcționează ceea ce el numește „această lume stranie și deseori ilogică a funcționării neurale“, pornind de la observația că un creier uman nu este proiectat deloc elegant, așa cum am fi înclinați să credem. Designul creierului nu permite să se spună despre el că ar fi o capodoperă a naturii – însă funcționarea lui, da. Cerebelul, mezencefalul, talamusul, hipotalamusul, amigdala, hipocampul, cortexul – da, am auzit și noi de așa ceva, iar unii chiar au studiat îndelung toate aceste regiuni neurale pentru a înțelege că existența ne este guvernată de acest computer vechi, format din adiționarea a trei nuclee, unul mai vechi decât celelalte. Primul a fost creierul reptilian, cel care ne avertizează și astăzi atunci când un pericol este la orizont. El este supraviețuitorul – și cel care poate fi un bun bodyguard atunci când suntem amenințați, farul de veghe când armatele inamice sunt la orizont. Deși părem mai inteligenți decât oamenii cavernelor, savanții au descoperit că omul de Neanderthal avea creierul mai mare decât îl avem noi azi. Diferența dintre noi și alte specii (raportat la mărimea corpului nostru, noi avem creierul mai mic decât al unei păsărici!) este dezvoltarea cortexului asociativ, cel care este responsabil pentru puterea noastră cognitivă. Ca un amănunt, nu lipsit de ironie, creierul lui Einstein era mai mic decât media – 1,4 kg -, dar în limitele normale. S-a demonstrat, însă, că o regiune a creierului său, numită generic cortexul parietal, era cu 15% mai mare decât cele ale bărbaților de vârsta sa. Această regiune este asociată cu cogniția spațială și matematică, adică acolo unde Einstein excela în mod clar, însă nici acest aspect nu trebuie supralicitat; Einstein lucra mult cu matematicile și este posibil ca dezvoltarea acelei părți a creierului să fie ceva normal la un moment dat. Inteligența este ceva ce se formează, nu doar se moștenește.
Linden ne explică, răbdător, cum este cu modul în care este asamblat creierul, precum și felul în care funcționează: par lucruri complicate, dar dacă ai răbdare poți pricepe ceva. Neuronii fac aici o treabă complexă, inclusiv datorită numărului mare: sunt atât de mulți încât ai putea dona fiecărui om de pe planetă câte 16 dintre ei. Însă sinapsele, care fac o treabă și mai amănunțită, sunt în număr uluitor de mare: câte 5000 la fiecare neuron. Ele sunt punctele-cheie pentru ceea ce Linden numește „comutarea între cel două forme de semnalizare rapidă din creier: impulsurile chimice și electrice“. Generarea impulsurilor dintr-un ocean de neuroni provine din codarea informației din creier, cea care informează asupra mirosului unei flori sau a mișcării brațului, precum și a viselor care ne vizitează în somn. Creierul stochează amintiri și senzații care ne sunt folositoare în experiențele noastre. Învățăm, așadar, o dată cu el, și asta se cheamă învățarea pe viață, căci experiențele, departe de a putea fi puse în tipare limpezi, sunt mereu noi și proaspete, chiar dacă părem să le știm de undeva. Creierul, așadar, ar fi cartea unde este scrisă istoria vieții noastre. Cu ajutorul lui, de pildă, memorăm chipul mamei noastre și nu îl putem uita vreodată, și tot el este responsabil de somnul, visele, impulsurile religioase, limbajul și chiar iubirile noastre. Cartea lui David J. Linden este fascinantă sub aspectul informației prelucrate și oferite pentru buna înțelgere a felului în care creierul nostru s-a autoedificat în sute de milioane de ani de evoluție.
