„Liniştea de dinaintea liniştei“
de Paul Vinicius, Editura Tracus Arte
Născut la Craiova în 1953, Paul Vinicius este bucureştean prin ștampilă veche. Nu avea cum altfel, de vreme ce meseria tatălui l-a adus încă de la un an în Capitală – unde a şi rămas. Peste vâna lirică a zonei de naştere s-a adăugat la viitorul poet şi acea ironie muntenească, un răspăr de câmpie sudică, sub un cer tăios ca un brici nemţesc, toate bine aşezate sub o gamă sentimentală care fac deja o şcoală în poezia românească.
Vinicius a debutat destul de târziu, în 1998, cu volumul „Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate“ (Ed. Crater), deşi a fost cursant serios al Cenaclului Universitas, coordonat între 1983-1990 de profesorul şi criticul literar Mircea Martin, acolo unde s-au format şi ilustrat poeţi care contează azi: Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan es. Pop, Iustin Panţa, Vasile Baghiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Anca Mizumschi etc.
Venind târziu, Vinicius a convins pe loc: a luat premiul de debut al USR şi al ASPRO. A recidivat rapid, după anii de aşteptare, cu „Eclipsa“ (1999) şi a mai publicat un volum foarte bine primit de critică, „Studiu de bărbat“ (2002), dovedind că e un poet de gestaţie, deşi pare că scrie relativ uşor. Uşor, dar versurile sale au greutatea metalelor rare, ca şi efuziunea hidrogenului scăpat din butelia scafandrului aflat în preajma rechinului. E ceva sentimental peste poate în poezia acestui veşnic îndrăgostit de femei, undeva între eros şi agape, veşnic în ceartă cu lumea, un fel de James Dean trecut de vârsta poeziei noastre, poate cel mai cald prieten al poeţilor care, în cele din urmă, reuşesc cu toţii să-l dezamăgească. Un dezamăgit care nu disperă însă, un franctiror fără front şi fără adversari vizibili, aşa poate fi văzut şi în acest volum apărut anul trecut Paul Vinicius, un volum cu titlu aparent cuminte, înţelept, cuprinzând însă poeme nu mai puţin şocante, uneori, în latura exprimării verbioase, cu acel aer suprarealist al legării cuvintelor într-un song melodios, melancolic, plin de o duioasă tristeţe virilă: „toate întâmplările familiei mele/ s-au consumat între verdele legionar/ şi roşul pecereu/ şi/ mai târziu/ gaura/ din steag. // am fost nişte oameni păguboşi/ dar cu un sistem nervos/ al naibii de sofisticat…“ (scurtă istorie a eschivei). Un „om păgubos“ este poetul şi acum, doar că „paguba“ asta e transformată de el cel mai adesea în poezie de cea mai bună calitate, fie că îşi aduce aminte de părinţii dispăruţi sau de iubitele prezente, dar, vorba poetului, „strânse în braţele altora/ ca-n nişte spânzurători“. De altfel, poemele de dragoste sunt punctul forte al volumului său, unul în care duioşia vremurilor pline alături de iubită se împleteşte cu „ataraxia“ poetului în clipa în care dragostea e doar o amintire literară şi un eşec numai bun de transformat în aurul poeziei, ca în acest splendid distih: „ceva din mine e deja pământ/ ceva din mine continuă să iubească“. Când nu este sedus de aura celei pierdute, poetul se cabrează aidoma personajelor lui Boccaccio şi din acest tremor iese poemul vibraţiei şi al setei după „forme“: „tu eşti o bucurie a respiraţiei./ miroşi ca o pădure/ nedusă încă la biserică./ un trib întreg de zuluşi se ridică din tine/ îndată ce îți desfac picioarele/ tu râzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu ţipi la tavan/ parcă ai ţipa la cer/ în timpul unui atac aerian…“ (coup de foudre). Însă poezia de dragoste a lui Paul Vinicius nu abundă în „răpiri din serai“; poetul este mai degrabă un cavaler întârziat, autor şi subiect al acelui „amour courtois“, un galant cu ţigara în mână şi care-și expune fără teamă inima în turnirul dragostei. Bineînţeles, iese întotdeauna înfrânt – dar cu batista rămasă ca amintire de la iubită. De asta au fost „brevetaţi“ cavalerii.
Un astfel de cavaler, „sans peur et sans reproche“, se arată a fi etern îndrăgostitul şi loser-ul Paul Vincius. Numai că, ceea ce pierde el în plan uman, câştigăm noi, cititorii de poezie extraordinară, în plan spiritual. O încântare, ca om şi ca poet, olteanul ideal Paul Vinicius.
