Sextant
de Constantin M. Popa, Editura Aius
Seducţia, în toată splendoarea şi tipologia ei postmodernă, poate fi o tânără femeie citind un roman gros, lângă o măsuţă unde se odihneşte un proaspăt măr verde. Chit că frumoasa este o profesionistă a sexului mimând actul lecturii – nu şi pe cel pentru care este plătită. Atât îi trebuie unui scriitor să declanşeze o serie de imagini care să constituie un viitor manual al seducţiei – iată o posibilă formulă a jurnalului, aşa cum poate un teoretician literar să închipuie în clipele sale de reverie.
„Sextant“ (neapărat, cu înţelesul de „metaforă epistemologică“), jurnalul criticului şi istoricului literar Constantin M. Popa nu are drept miză seducţia, aşa cum regăsim formula în canoanele genului, însă literatul craiovean nu-şi refuză acest ingredient stimulant, pe lângă cel cultural şi, de ce nu, turistic. La drept vorbind, călătorul vibrant pe două continente, care este Constantin M. Popa, nu evită privirea directă, în ciuda medierii culturale de care se face vinovată aproape întreaga sa carte. Dacă în 1992, sextantul său personal refăcea un parcurs cultural în sudul Franţei, acolo unde fantoma lui Van Gogh îi dădea încă replici, în 2005 şi în anii ce urmează îl regăsim pe călător în îndepărtata Canadă, în Quebec, cu al său Montreal cultural şi nu numai, ca punct maxim atins în imensitatea continentului american. Odată ajuns în Camargue, Franţa, diaristul îşi reproşează literaturizarea şi se doreşte adeptul freamătului străzii, căreia îi ia neîncetat pulsul şi îi atinge ţesuturile. Însă o face discontinuu, căci structura de filolog şi pasionat al cărţii îl face să revină la palpitul textului filtrat de o neobosită memorie culturală. Sunt citaţi Ionesco, Cioran, Huxley, în vreme ce castelul Mogador îi aminteşte de un film faimos. În calea celui avid de simbolistica unei culturi istoricizate apare o sală cu numele poetului Mistral, iar autorului nu-i scapă faptul că Max Frisch, în trecere prin zonă, a scris un jurnal anost, în care povestea, derutant, odiseea căutării unor pantofi pentru iubită. Decepţionant, poate, dar dacă iubita lui Frisch era… Cenuşăreasa? Fiecare prelucrează cum vrea şi cum poate propriile mituri culturale. Chestiune de… sextant, am putea zice, deloc maliţioşi. Acelaşi freamăt al străzii îl face pe diarist să scrie poeme delicate şi nostalgice, chiar şi atunci când trece oceanul. În română, evident! Unul dintre ele, „Declinul tragic al marmeladei“, ne face atenţi la faptul că ironia este capitolul cu care se poate închipui finalul lumii şi al literaturii (Cioran dixit). În Canada, unde în septembrie 2005 împlineşte 62 de ani, călătorul preocupat de trepidaţia noii zone descoperite observă cum culturalul este înglobat civilizaţiei occidentale în tonurile unei osmoze dorite şi acasă. Pas, căci România nu se supune ritmurilor occidentale, oricât am dori să credem că e posibil. E o altă lume, chiar dacă oamenii par la fel, iar limba şi codurile culturale ne sunt accesibile. Niagara, ca fenomen unic, pare relativ simplu de înţeles, ca şi miturile locale care atestă apariţia de sute de ori a monstrului Memphré în lacul numit, cum altfel, Magog. Însă, urmaşul lui Dinicu Golescu are planuri mai mari: studiază imaginarul erotic în albumele publicate din abundenţă (îşi doreşte ca eroticul să fie studiat ca şi categorie estetică) şi are ambiţii de romancier, devoalate cu parcimonie în pagini de „jurnal în jurnal“. Fragmentele despre seducţie nu sunt decât o introducere (ca şi o captatio) în tehnica pe care autorul însuşi o pune la bătaie în tot acest maelstrom livresc care este jurnalul său. Canada, Quebecul, Montrealul, în special, au în Constantin M. Popa un redutabil fotograf, unul artist, meditativ, reflexiv, cu intense focalizări asupra spiritului locului despre care dă pagini puternice.
Sunt curios în urma acestei radiografii diaristice cum ar vedea profesorul Popa propriul oraş, Craiova. Cine ştie, poate că vom afla cândva – nu doar într-un jurnal, ci chiar în roman!
