Douazeci de familii s-au adunat miercuri, chiar de Sfintul Dumitru, in Valea Viilor, din Lazu, comuna Terpezita. Batrini neputinciosi, copii abia intorsi de la scoala, cu totii s-au strins nu la biserica, ci pe buza prapastiei de alaturi care, de mai bine de cinci luni, ii desparte de restul lumii. Cu mic, cu mare si batrin s-au rugat pentru un singur lucru: refacerea podului din capatul ulitei, a carui reconstructie a inceput in iunie, dar care nici azi nu a fost finalizata.
Puntea spre Valea Mortilor
Un jgheab care odata servea la adapatul vitelor din sat, acesta este „podul“ pe care oamenii din Lazu dau adevarate probe de echilibristica, de cinci luni incoace: copii cu ghiozdanele in spate, batrini ajutindu-se cu bastoane ori pur si simplu tirindu-se, in miini, sa treaca in partea cealalta a „podului“. Prapastia cascata in capatul ulitei Valea Viilor a devenit un cosmar pentru 20 de familii din Lazu. Fara posibilitatea de a-si transporta nutreturile pentru animale, lemnele pentru iarna, sau pur si simplu de a merge in sat pentru a-si vedea rudele, zeci de persoane din Valea Viilor s-au rugat ieri Sfintului Dumitru pentru iertarea pacatelor si pentru rezolvarea unei probleme vitale: ridicarea podului care le-a taiat orice legatura cu lumea.
„Sint cinci luni de cind casele noastre sint complet izolate“, au inceput sa se jeleasca, intr-un glas, oamenii. „Avem trei batrini peste 80 de ani care zac la pat. Daca le-o veni vremea, o sa-i ingropam intr-o gramada de pamint, ca nu exista vreo posibilitate sa treci mortul pe birna! Copiii se duc la scoala pe orbecaite. Vine iarna, iar lemne nimeni nu a putut sa-si aduca. Locuitorii acestei mahalale nu si-au putut trece nici nutretul pentru animale. Am ajuns Valea Mortilor, nu a viilor. Vai de sufletele noastre!“
Copiii isi cauta drumul spre scoala cu lanterna
Rinduiti pe buza haului, oropsitii Lazului isi striga durerea, doar-doar s-o indura cineva sa-i scape de necazuri. Copii, oameni in toata firea, batrini, pentru care podul a devenit o adevarata proba de curaj.
„In fiecare dimineata, la 6.30, iau cu sora-mea lanterna si ne chinuim sa trecem puntea. E intuneric, nu se vede pe unde calcam. Si nici nu putem trece decit cite unul, ca nu e loc. O data am cazut, de era sa-mi rup piciorul. De atunci ne duce mama, in fiecare zi, pina la microbuz“, isi spune oful Lucian Luca, pustan de clasa a cincea la Scoala din Terpezita. Tragind de nas si de ghiozdanul prea greu, baiatul se uita cu groaza la drumul pe care il are de strabatut in fiecare dimineata. „Cit a tinut vacanta, a mai fost cumva, dar acum, de cind trebuie sa merg la scoala, mi-e frica sa nu patesc ceva. Mai ales sora-mea, ca e mai sensibila. Nu stiu la iarna ce o sa facem, cind o sa fie ghetus…“
Singuri cuc
Batrinii din „Valea Mortilor“ au renuntat de mult sa mai plece din casa. Si asteapta, cu sufletul la gura, vreo ruda mai tinara care sa se incumete sa le aduca o bucata de piine.
„Ca nu m-a luat Dumnezeu, sa nu ma mai fi tinut“, boceste in poarta Frima Georgescu, de 75 de ani. „Paralizata, vai de capul meu, bolnava cum sint, unde sa ma duc pe lemnu’ ala? Ca se vaita si nepotii astia ai mei ca n-au cum sa ajunga la mine. Am ramas acu’ singura ca cucu’ pe creanga. Vai de zilele mele“.
De trecut prapastia nu poate nici Constantin Marcu. Are 91 de ani si un picior infirm din razboi.
„Nu ma mai ajuta nici doua bastoane“, suspina batrinul, stind ore in sir pe scaunul din curte. „Ma duc acu pina la coltu’ gradinii si-atit. As vrea sa-mi vad doar fata – sta in capu’ satului si nu pot sa ajung la ea. Daca ne prinde iarna fara pod, aci ramin!“
Iarna, o amenintare crunta
De iarna care le bate la usa se tem cel mai mult oamenii. Pentru ca lipsa podului i-a lasat fara lemne, fara proviziile necesare urmatoarelor luni.
„Este imposibil sa treci dintr-o parte in cealalta cu caruta: numai cu pasul. Mi-am pus doua centuri ca sa nu-mi rup spinarea carind“, a spus Vlad Soanca, barbat mai zdravan, care, fiind si proprietar de caruta, incearca sa le mai aduca oamenilor, dupa puteri, un sac-doi de saminta.
„Imi las caruta dincolo si, cite unu’, iau sacii si-i trec incoace. Pai cine sa se uite la amaritii aia batrini?…“
Iar daca escaladarea ripei din capatul ulitei Viilor este o aventura periculoasa acum, toamna, gindul la lunile care vor urma ii face pe oameni sa se-nchine si sa-si scuipe-n sin.
„Am ajuns o asezare a lumii a treia! O sa ajungem ca bastinasii din jungla ecuatoriala!“, se ingrozesc oamenii din Lazu de viitorul sumbru care-i pindeste de la podul distrus de inundatii.
„Nici nu se pune problema sa se ajunga pina acolo, in iarna!“, a declarat convins Constantin Paun, primarul comunei Terpezita. „In zece zile, podul va fi gata! Este adevarat ca lucrarile au intirziat putin, dar numai din cauza timpului nefavorabil. Si nici nu am gasit macarale de 25 de tone, care ne trebuie noua, ci numai de 12…“, a scuzat primarul micile impedimente care au determinat izolarea, de mai bine de cinci luni, a douazeci de familii din Lazu, de restul satului.
