In urma cu mai bine de o luna, scriam despre controversele aparute intre membrii juriului de la sectiunea creatie-poezie, pentru acordarea premiilor, la Festivalul national de poezie si muzica folk „Florile Independentei“ de la Calafat. In juriu erau cinci profesori contra doi poeti. Cum era de asteptat, au cistigat cei numerosi. Premiul special pentru poezie al cotidianului Gazeta de Sud a fost decernat Manuelei Rolea, liceana la Colegiul National „Elena Cuza“ din Craiova, care a surprins prin originalitate, fiind pe deplin fixata stilistic. De asemenea, am remarcat si consemnat talentul incontestabil a inca doua liceene: Ana-Corina Rinderu si Cristiana Besteliu, ambele de la colegiul sus-numit. Precizez ca nici una dintre cele trei tinere talente nu sint in clasa terminala de liceu, nu sustin in acest an examen de bacalaureat, pentru a inlatura orice suspiciune. Bunaoara, am fost acuzat de profesorii din juriu ca le-as fi cunoscut pe concurente dinainte. Fals. Nici macar nu stiam din ce colt al tarii sint manuscrisele. Dupa incheierea festivalului, cele trei liceene au aflat ca „ne cunosteam“. Au ramas siderate si cu multe indoieli privind moralitatea celor cinci „jurati“. „Priceperea“ lor m-a determinat sa merg la CN „Elena Cuza“, unde am descoperit ca exista o miscare literara serioasa, o emulatie artistica adevarata.
Astfel, am aflat ca Ana-Corina Rinderu debutase in volum inca din 2003. Este vorba de cartea „Rasarit de apus“, aparuta la Editura Pro Transilvania din Bucuresti, cu o postfata scrisa de scriitorul Tudor Opris, in care acesta constata: „Poezia ei este pura si nelinistita in acelasi timp, imprevizibila prin puseurile romantice, dar si postmoderna prin acuitatea cu care percepe o stare de spirit si de criza a veacului si generatiei ei, intrata intr-o zodie care scurteaza copilaria si o pune prematur in fata unor complexe si contradictorii probleme de existenta, constiinta si comunicare“. Desigur, aprecierea critica a lui Opris cum ca autoarea cartii „este un reprezentant de exceptie al unei noi orientari poetice“ este total exagerata. Probabil, acesta a gindit ca-i ofera un „imbold“, insa nu a reflectat si la un posibil revers al medaliei. Asta nu inseamna ca Ana-Corina Rinderu nu scrie bine. Versurile acesteia se inscriu partial in sfera poeziei de factura traditionala, neimplicindu-l total pe cititorul avizat sa treaca la o investigare detaliata pe orizontala si pe verticala a creatiei tinerei autoare. Ana-Corina Rinderu scrie un fel de poezie-recherche, in conditiile in care cautarea dramatica a trairilor este una de „laborator“ ori sub influenta unor versuri romantice ale mamei sale, pe care nu se sfieste sa le puna in carte, aidoma unui moto. Tinara poeta nu isi propune sa prospecteze valentele unei patrii agonice ca parte a unei lumi halucinante, ci sa ofere peisaje existentiale, dureri interioare contemplative, proiectii de ginduri materializate in „obiecte de patrimoniu“, acordindu-le valente sentimentale, meditative. Sensul liric al demersului estetic vine din efortul de a-si recupera propriul adevar, intr-un spatiu restrins. In poezia Corinei se poate observa inclusiv impacarea aparenta a fiintei cu propria-i conditie, viata ei de „planta luxurianta“ disipata intr-un imperiu de plus al marilor intrebari. Iata citeva versuri care certifica harul, sensibilitatea si propensiunea clara catre poezia adevarata: „Serpi, nu ardeti aripile albe! / Mi se vor innegri, oricum, pe spate“, „Ce mai conteaza, / O clipa pierduta in altele doua“, „M-as cladi pentru o singura dimineata“, „O mâna intoarsa / intepenita / pe clapele de pian / (…) a cazut / si s-a spart“, „Zbor? / Nu, nu zbor… / E doar ecoul unei prabusiri / in vis“. Si exemplele pot continua si confirma talentul indubitabil al tinerei poete Ana-Corina Rinderu.
